La sfârşitul lui ianuarie 1998, tocmai fusesem condamnat pe viaţă, la căsnicie, de un popă de la Biserica Elefterie, din Cotroceni

Din penitenţa asta am fost eliberat condiţionat, zece ani mai târziu – sub cuvânt de onoare că nu mai greşesc a doua oară, de Judecătoria Secorului 2 . Şi dacă tot eram proaspăt însurat, ce mi-am spus, ce-ar fi dacă aş pleca io în luna de miere? Dar nu oricum, ci doar by myself. Mi-am zis că e o idee excelentă. Aşa că mi-am căutat unvapor și am ajuns în voiajul cu numărul opt. Constanţa – Ilyichevsk (UKR) – Constanţa – Suez – Massawa (Eritreea) – Assab –Geddah (Arabia Saudită) –(Eritreea) – Eilat (Israel) – Tel Aviv. Când m-am îmbarcat pe cargoul de 8700 TDW Făgăraş, în februarie 1998, tocmai fusese rebotezat Star.

Comandant era Costel Răducu, zis Capalone, iar secund Andrei Penciu, poreclit Creierul, că avea un IQ de geniu. Băieţii ăştia, foşti colegi la Institutul de Marină, au fost cel mai bun cuplu skipper-căpitan pe care l-am întâlnit în toate peregrinările mele pe mări şi oceane. Profesionişti, educaţi şi băieţi de viaţă. Şi echipajul a fost unul OK, iar printre ei mi-am regăsit un amic, şeful electrician, Vali Ungureanu, zis Cocalaru, ajuns, după ce s-a lăsat de navigat, mare latifundiar la Drăgăneşti-Vlaşca. Din păcate, acum doi ani a făcut un infarct și a murit. De la el am învăţat bridge, în careul marinarilor, în serile toride și umede din Marea Roşie. Dar până acolo, am plecat mai întâi la Ilyichevsk, acea Agigea a Odessei, unde mai fusesem în urmă cu doi ani în urmă, împreună cu fostul coleg de la EVZ Bogdan „Păsărică” Atanasiu.

Să latri la dulău

Când am debarcat în micul orăşel ucrainean, m-a şocat un lucru. Aşa cum la noi, după revoluţie, apăruseră la parterele blocurilor puzderie de buticuri, la ei se clonaseră pizzerii. Frate, erau pizzerii peste tot! Cred că nici la Napoli nu erau atâtea pe kilometru pătrat. După trei sferturi de veac de varză şi cartofi, ucrainenii nu se mai săturau de pizza. Care, evident, era proastă... În schimb, vodca rusească era la fel de bună, ca și peștele afumat și sărat. Într-o seară, după o butelcă de Moskovskaya, nu știu cum m-a îmbârligat o fătucă blondă, cu ochi albaștri. Ea cu butelcuța ei, plătită de mine. Câteva grivne acolo, nu conta mare lucru. Mai scumpă a fost ideea să mergem la ea acasă. Idee de cam de 20 de parai. Cert este că m-am trezit într-un apartament, la parterul unui bloc cu patru etaje, cam ca pe la noi. Înăuntru, jale. Ușa camerei unde urma să ne întreținem, ca doi oameni maturi și responsabili ce eram, n-avea balamale. O luai și o puneai la loc, ca pe un bolvan la gura peșterii. Mai mișto a fost altceva. O aștepta sor'sa, una de vreo 30-35 de ani, care era mai bună ca ea. Mi-au arătat poze cu foștii lor soți și mi-au explicat, mai mult sau mai puțin gimnastic, cât de bețivi erau și că, de aia, au rămas singure. Să dau în plâns, nu altceva, așa convingătoare erau. După aia, în pline tandrețuri inocente cu junioara de vreo 18-20 de ani, mă trezesc oarecum și dau să-mi verific nădragii, care nu știu, dar mă jur că nu știu, ajunseseră pe un cui atârnat în perete. Mă uit în portofel și constat că o sută de dolari, care reprezentau asigurarea mea anxioasă, se sublimaseră. Bă, nene, am început să fac ca trenu’ și să le dărâm ce rămăsese nedemolat în ruina aia de casă. De după ușă, a început să latre un câine. Mare, uriaș. Cum eram viteaz rău, am început să latru și io, de s-a speriat dulăul. Nu cred că mai văzuse un om să latre așa la la el. Apoi, am strigat: „Miliția!”, și m-am trezit singur și fără bani. M-am întors, mofluz, la vapor.

Baracudele

În drumul spre Suez, am luat în piept și o furtună nasoală în Egee. Bulău atipic, într-un fel, că cerul era superb, cu niște norișori pe care i-ai visa, în schimb cu un vânt și o hulă de să ne dăm cu capu’ de pereți. Nu mai vorbesc de bietul Magellan, bucătarul nostru poreclit așa, ironic, că nu ieșise din Mediterana niciodată, în 30 de ani de marinărie, și care-și legase oalele cu saule de plite, să nu-i sară ciorba și tocănița din habitatul lor. Am stat la adăpost în golful unei insulițe și, după două zile, am luat-o spre Port Said. Acolo, urmașii arabi ai faraonilor și-au desfășurat clasicul bazar direct pe coridoarele navei. Dar fără spor, că eram singurul cu oarece bănuți în buzunar. În Marea Roșie, am descărcat prima oară la Massawa, în recentul stat al Eritreei. În fapt, litoralul Etiopiei, ex-Abisinia. În radă, că am zăbovit câteva zile, s-a pescuit la greu, sub directa supraveghere a „Creierului” care era damblagiu cu pescuitul. Nu știu dacă a dormit în cinci zile mai mult de zece ore. În rest, stătea la pupa, cu nu știu câte scule improvizate, și scotea pe bandă rulantă o grămadă de peștălăi, care mișunau pe lângă noi ca guvizii la Mangalia. În principal, niște baracude, un fel de știuci de mare, da’ cu pielea albăstruie și mari de peste un metru. Unele chiar de un metru jumate. Numa’ bune pentru noi, că aveam cambuza goală pușcă și puține șanse să facem provizie în țara aia amărâtă.

Coniac Asmara în Eritreea

În oraș, mai exact în sat, erau exact 500 de metri de șosea pietruită, lăsată de colonialiștii italieni care i-au bombardat și cucerit vitejește pe etiopienii care luptau cu arcuri și sulițe. De băut, doar o bere locală infectă și un cocârț ordinar, botezat coniac, pe nume Asmara, după numele capitalei noului stat. Cred că urina mea avea o alcoolemie mai mare ca pișvaiseru’ respectiv. Singurul local mai de Doamne-ajută era undeva, la fo douăj’ de kilometri spre nord, pe malul mării. Un fel de „Club Med” mai de sărăcie. Da’ nu ajungeai acolo decât cu mașina. Și cum taxiuri nu erau mai rămânea varianta cămilei. Unde mai pui că pe drum trebuia să traversezi un campus cât toate zilele plin cu refugiați sudanezi fugiți de războiul din Darfour. Puțea acolo mai rău ca-n buda din Gara de Nord.

„I like it hot!

Cu mâncarea e altă poveste. Dureroasă... Mă rog, io, pe unde am fost, am făcut sau nu vizite în diverse localuri de perdițiune, da’ n-am prea ratat șansa să bag la jgheab niscaiva haleală locală. Chem chelneru’ și-i zic că vreau ceva „local food”. Ăla face ochii mari și pronunță: Zigni. N-o să uit niciodată numele ăsta: ZIGNI. O tocăniță din carne de vită, asezonată cu Berbere, un condiment care conține cam toate tipurile de piper care, la șoc termic, se face roșu.

Negraciul care mă servea mă avertizează: „Mister, it’s very, very, very hot!”. Bun, îi zic, „I like it hot!”. Cum eram io cam anesteziat de rachiu’ ăla eritreean, n-am prea simțit mare lucru pe mațo-coțo, pe moment. Așa că m-am lăsat sedus de o negresă cu ochi albaștri, că e plin de d-astea p-acolo, semn că europenii n-au pierdut timpul în timpul colonizării. M-a costat zece dolari – că era de serie mică, spre unicat, cum spunea răposatul meu prieten, marele reporter Horia Tabacu – și am ajuns într-un fel de colibă cu pereți din chirpici și balegă de dromader care, cică, alunga muștele. N-am prea înțeles io cum, da’ așa mi-aduc aminte că mi-a zis. Apoi, sătul și eliberat de griji, am ajuns la vapor și m-am culcat.

Blestemul numit „Zigni”

Dimineață, ca omu’, să mă duc la nevoile firești. Tati, să mă vedeți mereu dacă vă mint, am crezut că-ntind copita fix acolo, în locul în care și regii merg pe jos. Mi se înnodau lacrimile în barbă și icneam ca un buhai la rut. Mi se îngustase câmpul vizual și priveam, așa, ca printr-un tunel al timpului. Mă-nvinețisem la meclă și-mi ieșiseră ochii din cap, ca la melc. Spun asta că m-am văzut în timpul desfășurării acțiunii. Nostromu’, un tip cu simțu’ umorului la el în nădragi, s-a gândit el că e frumos să te uiți la tine, ca broasca la polizor, când îți îndeplinești menirea matinală, așa că montase o oglindă cât toate zilele exact în fața tronului. Nu-ș cum e să naști, da’ cre’ că icnelile mele erau ca-n timpul facerii. Cum mă chinuiam io acolo, pe coridor trece Dănuța – nu-i spun numele real, că nu-i cușer față de o femeie. Era radiotelegrafista navei, singura damă de la bord. O huidumă, la fo patruj’ de ani, de un metru optzeci și spre suta de kile. Și o aud încurajându-mă: „Bagă mare! Bagă mare!”. Să cad în depresie. Când m-am dus dup-aia să mă spăl la locu’ respectiv dădeam cu mâna și parcă dădeam prin aer, că nu simțeam nimic. Nu m-am liniștit și am repetat meniul la Assab, lângă strâmtoarea Bab-el-Mandeb. Că era ziua în care împlineam 30 de ani și am sărbătorit-o, ca tâmpitu’, cu o sticlă de tequila, la patruj’ de grade Celsius. Fix aceleași simptome. Semn că numai bou’ e consecvent! Așa ceva... Cre’ că mă blestemase drăgălașa mea nevastă, de pe atunci, că o lăsasem singurică, după ce o făcusem doamnă.

Când vrei să te arunci de la balcon e bine să vezi unde aterizezi

Că tot am vorbit de retegistă, gagica era posesoarea unei povești interesante. Avea și ea un iubit, tot RTG-ist. Normal, nu prea se întâmpla des să se vadă p-acasă, că erau pe vapoare diferite. Trăgea nădejde să se mărite. Vine ea acasă, dintr-un voiaj, deschide ușa de la apartamentul ei de la etajul doi și dă, în patul conjugal, de amorul vieții sale, urmașul lui Marconi, care tocmai bătea Morse, voios, la o preopinentă. Rănită în amorul propriu, tipa și-a zis că-i mai bine să se arunce de la etaj. Lucru pe care l-a și făcut, pe loc. Numa’ că, noroc sau ghinion, n-a murit, că a căzut peste un amărât care-și plimba cățelu’ pe sub balcon. Ăla e și-acu’ într-un scaun cu rotile, iar ea n-are nici pe dracu’. Destin.

Navigația pe lună și cazinourile plutitoare

De acolo am plecat la Eilat, în Israel. Cu o scurtă escală pentru bunkeraj la Geddah. Acolo n-ai voie nici să pui piciorul pe cheu că te împușcă arabii că le spurci pământul sfânt. Doiarul de la punte era un turc din Constanța. Îl agață pe agentul navei și-i spune că vrea să meargă la Mecca, drum de o oră și ceva cu mașina prin deșert. Ăla, amabil îi face calculul și-i zice că-l costă mașina, ghidul și șoferul fo 500 de parai. Turcului nostrum I s-a moeșit, pe loc, evlavia și a rămas la vapor.

Iar Eilatul e un fel de Mamaia evreiască. Ieșirea lor la Marea Roșie, prin Golful Aqaba. Interesant este când, după ce treci de strâmtoarea Tiran și lași pe stânga Sharm el Sheik, pe măsură ce mergi spre nord, ai impresia că navighezi pe lună. Pe stânga și pe dreapta, sunt munți abrupți, de mii de metri, complet cheliți de vegetație. Evreii au câțiva kilometri de litoral, din care mai puțin de unul e o plajă. Dar lux. Scump. Mai mișto este că am dat, în port, peste o duzină de barcaze transformate de evrei în cazinouri plutitoare. Jocurile de noroc sunt interzise în Țara Sfântă, așa că, isteți, urmașii lui Moise au speculat legea, cum numai ei știu s-o facă. Apele internaționale, dat fiind că sunt patru state riverane, pe câțiva kilometri: Egipt, Israel, Iordania și Arabia Saudită, sunt la 200 de metri de țărm, nu la câteva mile. Luau gamblerii de la cheu și ieșeau în larg unde stăteau în derivă, că de ancoraj nu putea fi vorba, la un fund de câteva sute de metri. Curent nexam, vânt deloc, parfum... După patru ore, se întorceau și luau alți clienți. Fain, era altceva. Majoritatea aveau echipaje românești, recrutate din marinari de pe fostele pescadoare ale IPO Tulcea. Evident că am găsit cunoscuți. Și iar „nuntă”. De acolo m-am repatriat, prin Tel Aviv, a doua zi de Paști. M-a secat la creier securitatea din aeroporturile lor, dar cel puțin simțeai că ești în siguranță. Întors la București, a doua zi de Paști, la nevestica mea cea frumoasă, iubitoare și cuminte, am aflat că unele chestii, care se spun despre nevestele de marinari, nu sunt adevărate. Dar altele, da