A făcut epocă în România discuția despre formula din Codul penal de sorginte anglo-americană dincolo de orice dubiu rezonabil (beyond the reasonable doubt), tradusă în legislația românească, în anumite contexte, drept existența unei suspiciuni rezonabile.
Logica formală și bunul simț arată clar că, dacă există o suspiciune rezonabilă, cercetarea poate începe, dar pentru a fi probată vina, e necesar probarea ei dincolo de orice dubiu că nu s-ar fi întâmplat așa faptele.
Abordarea anglo-britanică din fața proceselor judecate de curți cu juri se bazează în primul rând pe aceste percepte și pe acceptabilitatea faptelor de către morala publică și de către societate, care să complinească prevederile legislației. Mai mult, ea se bazează pe principiul liberal care susține că drepturile omului sunt atât de importante încât mai bine scapă un vinovat decât să fie condamnat de către sistemul juridic un nevinovat. De aceea, probarea vinovățiilor se face dincolo de orice dubiu că nu ar fi săvârșit faptele incriminate precum a demonstrat procurorul.
Pe această bază solidă și extrem de strictă s-a derulat procesul de identificare completă a vinovățiilor Federației Ruse într-un număr de cazuri incriminate. Da, suspiciunile rezonabile existau automat atunci când s-a discutat despre doborârea zborului Malaysian MH 17 deasupra Estului Ucrainei, apoi despre ingerința Rusiei prin hackerii celor două grupuri APT 28 și APT 29 ale GRU și FSB în spargerea corespondenței Comitetului Democrat Național și ale lui Hillary Clinton, sau în alegerile americane, ca și în cazul atacului cu Novichiok de la Salisbury împotriva lui Serghei Skripal și a fiicei sale. Dar de la elemente de suspiciune rezonabilă la demonstrarea pas cu pas a faptelor procesului, dincolo de orice dubiu rezonabil, a fost o cale lungă.
Lucrurile au reușit să fie demonstrate cel puțin în două cazuri. E vorba mai întâi despre doborârea zborului MH 17, acolo unde s-au probat toate mișcările lansatorului de rachete sol-aer BUK, de unde a venit, cine l-a operat, ce s-a întâmplat a doua zi. Cu înregistrările comenzilor, cu identificarea comandantului unității și a servanților ruși care au doborât aeronava, cu drumul înapoi a BUK-ului a doua zi și tăierea sa, dar și dizolvarea unității care a tras, oamenii fiind trimiși în 10 zări către alte destinații și unități.
Apoi este vorba despre cazul Skripal, acolo unde au fost identificați oamenii veniți în avion cu fata fostului agent dublu condamnat în Rusia, a agenților din cadrul ambasadei care au asistat logistic echipa care a executat atacul, până la nivelul identificării celor doi executanți care au pus Novichiok pe clanța ușii. Echipa de sprijin logistic din ambasadă a fost expulzată, prin declararea ca persona non grata, iar cei doi autori sunt dați în urmărire și s-a solicitat Federației Ruse predarea lor pentru cercetări.
Deci Rusia e vinovată dincolo de orice dubiu de cele două cazuri. Și în contextul ingerinței în alegerile americane există numeroase probe concrete, care ar fi dincolo de orice dubiu dacă nu am lucra în spațiul virtual. Aici, trasabilitatea actelor și faptelor nu mai este automată, iar grupurile specializate de hackeri ca și specialiștii în război informațional care construiesc campania sunt amestecați cu elementele companiei Cambridge Analytica, și aceasta desființată între timp, dar și cu o serie de metode și instrumente de anonimizare care blochează ceea ce americanii numesc arma fumegândă – smoking gun. Deci trasabilitatea completă a actului către autorii ruși instituționalizați sau contractori ai instituțiilor guvernamentale e greu de făcut pentru a închide cercul și în acest ultim caz.
În ambele cazuri, Skripal și doborârea MH 17, discuția despre agresiunile Rusiei asupra unei aeronave civile și asupra unui cetățean pe teritoriul unui stat UE și NATO au fost dezbătute în Consiliul de Securitate. Cazul Skripal a fost disputat pe 10 aprilie 2018, iar cazul MH 17, pe 21 iulie 2014, 29 iulie 2015 și cu tot dosarul făcut de către olandezi, pe 30 mai 2018. În toate aceste cazuri, i s-a cerut Rusiei să-și asume și să-și recunoască responsabilitatea pentru cele două acte de agresiune în fața Consiliului de Securitate, acolo unde deține drept de veto ca membru permanent al acestui Consiliu, și în ambele cazuri Rusia a respins acuzațiile.
În cele două cazuri, dar și în altele – protejarea lui Al Assad de condamnare în atacurile cu armă chimică asupra populației, ingerința în alegerile americane, în Brexit, în alegerile franceze – Rusia a procedat pe baza unei strategii duale: a negat vehement public faptele și evidențele, ba furnizând și atacuri reprobabile, făcând pe victima și acuzând chiar victimele de acest fapt: britanicii au produs Novichiukul și l-au lansat, americanii au lansat atacurile cibernetice și au spart mailurile, apoi au dat vina pe ruși, firma Cambridge Analytica, britanică la origine, a determinat ingerințele în alegerile americane; în al doilea rând, a lansat o campanie publică nu de negare, dar de creare a confuziei maxime și stârnirea dubiului, în așa fel încât să contracareze efectele date de regulile justiției anglo-americane „dincolo de orice dubiu rezonabil”.
De aceea, au fost lansate numeroase ipoteze prin vocile a diferiți oficiali – 17 la Skripal în primele 48 de ore, numeroase răspunsuri, ipoteze, dubii și confuzie stârnite imediat după MH 17 ca după fiecare caz. Modelul spune că, dacă ai introdus dubiul pentru omul simplu din statele respective, nu mai poți fi condamnat formal. Despre propriul public nu mai contează, e complet subjugat propagandei oficiale.
Recomandările noastre
