Ora patru dimineaţa. Sunt pe strada Radu Ceauş din centrul Bucureştiului. Aştept să se deschidă biserica. Așa cum deja știam. La fix se întâmplă. Şi nu e deloc o minune. Sunt enoriaşii.

Câţiva oameni, mai întâi. Au apărut de niciunde. Din întunericul unui oraş care încă doarme. Nu vorbesc între ei, deşi îmi dau seama că se cunosc. Un bărbat, tânăr. Şi două femei. Tinere şi ele. Femeile cu broboada pe cap. Altfel, citadin îmbrăcate.

Un reper

Toţi trei ştiu ce au de făcut. Aprind candele, mai întâi. Îmbracă, în interior, pereţii cu lumini. Chipurile sfinţilor par a se trezi, privindu-mă cu surprindere pe mine, cel nou. N-am mai fost niciodată în acest locaş. Deşi am trecut de atâtea ori pe lângă ea. Îmi plăcea silueta ei mică, cuminte, încadrată perfect între casele vechi ale unui cartier care aminteşte de România de demult.

Vă dau un reper asupra locului. E la intersecţia între strada Parfumului şi strada Radu Ceauş. Aproape de fostul sediu al Primăriei Sectorului 3.

Simbolistica privirilor

Mă întorc la ce văd şi simt acum. Apare şi a treia femeie. La fel de tânără. Cu broboada ei. Şi cu altă treabă. Are un fel de aparat cu care perie mocheta, culegând scame. În cel mult 20 de minute totul e gata. Mă uit la ceas. Ora patru şi 20. Am impresia unei aritmetici a mişcărilor. O rutină pe care aceşti oameni o încearcă de ceva vreme. De la tânăr aflu că vine aici de câţiva ani. Mai mult nu vrea să spună. Se fereşte de amănunte. Îl înţeleg, lăsându-l în pace.

La timp au încheiat totul, ca şi cum ar fi presimţit că primul oaspete va intra chiar acum. Sau poate că îl ştiu mai demult. E momentul lui. Se deschide aşadar uşa. Intră un bărbat între două vârste. Apropiindu-se de icoana Maicii Domnului. Se roagă. Apoi scrie un acatist. Alte figuri îşi fac, pe rând, simtiţă prezenţa în spaţiul destul de îngust. Retrăiesc simbolistica privirilor dintre toţi. Îşi dau bineţe în felul lor, tăcut. E un univers din care n-ar fi plecat. Doar au revenit dintr-o scurtă pauză a treburilor cotidiene.

Sfinții, de pază la ferestre

Prin vitraliile înguste nu văd nimic afară. La ferestre stau de pază sfinţii. Picturile îndeamnă aerul din interior să te liniştească pe tine, omul, trecătorul. E încă noapte? Sau deja mijesc zorile. Nu ştiu. M-am rupt oarecum de cele ce afară doar par importante. Aici e un alt ceas, al tainei.

 

Candelele îşi păstrează ritmul clipirilor. O fată de vreo 20 de ani, nou-sosită, în blugi şi tricou, cu rucsacul în spate, dar cu părul acoperit de o maramă, îşi găseşte locul ei. Ştiut cu siguranţă mai demult. Şi ceilalţi, minut după minut, îşi reiau punctul unde clipele se reculeg în taina fiecăruia.

Rânduiala

Ora 4:59, după ceasul pe care l-am consultat. Exact atunci, din lumina deja aprinsă în altar se aude glasul preotului. Nu-l văzusem până în acel moment. Sigur a intrat pe undeva, prin lateral. Suntem deja suficient de mulţi enoriași, încât sub acest acoperiş mustesc respiraţiile. Bărbaţii pe partea dreaptă, femeile pe stânga. Un obicei pe care l-am văzut în special în bisericile din mediul rural, unde oamenii păstrează rânduiala aşa cum au moştenit-o.

Vocea blândă face legătura între cer şi pământ. Cântările, aproape şoptite, au în ele un anume mister. Poate că e şi de la timpul, încă al nopţii, străpuns de primele licăriri ale dimineții. Sunt anumite intervale în care genunchii se apleacă şi capetele asemenea, frunţile atingând în podea sfânta invocare a celor ce au fost, sunt şi vor fi.

Nimeni din cei prezenţi nu se grăbeşte. N-am văzut telefoane furişate sub un ochi temător de minutele întârzierii la trebile cotidiene. Îmi închipui că dacă biserica aceasta ar călători în spaţiu şi aş ieşi din ea într-un sat de munte, îmbrăcat în culorile tradiţiei, aş lua totul ca pe un firesc. Mai degrabă sunt contrariat că la doi paşi de mine sunt bulevardele care nu peste mult timp vor începe, ca în fiece zi, să alerge. Iar asfaltul se va încinge de la miile de paşi.

Din vorbă-n vorbă

Ora şapte. Preotul rosteşte un scurt discurs în faţa enoriaşilor. E în esenţă îndemnul de-a nu ne uita pe noi înșine. Vă spun sincer că nici nu ştiu când au trecut două ore. Bărbaţii şi femeile se aliniază în final şi trecem, pe rând, prin faţa binecuvântării. Miruită. Pe frunte.

Aflasem iniţial de la nişte cunoştinţe despre biserica Ceauş Radu. Anume că aici, în fiecare miercuri, la ora cinci dimineaţa, este slujbă. Vin oameni nu numai din parohia aceasta, ci şi din alte părţi ale Capitalei. Cei mai mulţi, tineri. După aceea, la ora şapte, îşi văd de viaţa şi de munca lor.

Luasem un taxi ca să ajung de la mine, din Drumul Taberei, până aici. Am vrut să fiu prezent încă din momentul pregătirilor. Să observ întregul mers al unei alte lumi, pe care nici măcar n-o intuiam. Într-un Bucureşti părând a fi preocupat numai de betoane, prea puţin de suflet. M-am înşelat.

„Când te duci într-un loc bun nu mai contează ora. Nu e deloc prea devreme. Îmi pare rău că am descoperit târziu această trăire. Dar niciodată nu e prea târziu”, mi se spune. 

Bucureşti, „cea mai bună şcoală pentru a te căli în ispite”

Părintele Cristian Onea mi-a spus din capul locului că aici este o taină. Şi că taina se cere în primul rând trăită. Nicidecum povestită. Nu consideră că e altceva decât ceea ce sufletele oamenilor au nevoie.

Am în faţa mea un om încă tânăr, originar din Galaţi, care e de 11 ani în Bucureşti, descriind Capitala, după ce l-am rugat s-o schiţeze, drept „cea mai bună şcoală pentru a te căli în ispite”.

De opt ani se întâmplă ce am văzut eu acum. Nu numai miercurea, ci şi în zilele de sărbătoare. A fost mai întâi un îndemn al credincioşilor. Pentru slujba nopţii dinspre dimineaţă. „Eram pe Muntele Athonului când credincioşii mi-au spus să facem o asemenea slujbă şi în biserica noastră”, înţeleg plăcuta experienţă a pelerinilor plecați spre Athos.

Un obicei care nu poate fi considerat ieşit din comun, doar pentru că e mai puţin întâlnit în biserici, în schimb prezent în mănăstiri.

„Nu cultiv superficialitatea”

Îmi spune că el e oricum în biserică de la cinci dimineaţa până seara târziu. Poarta e mereu deschisă pentru oricine, de oriunde ar veni. „Puterea rugăciunii din inima omului survine”, notez cuvintele sale. „Am timp să stau de vorbă cu fiecare în parte”. Sunt destine care au nevoie de un sfat la o răscruce a vieţii, înaintea unei decizii. Alţii așteaptă o vorbă bună din partea unui prieten.

„Sunt sute de oameni”, înţeleg cum s-a creat legătura aceasta, trainică, dincolo de distanţe. Nimic însă nu pare întâmplător în înţelegerea interlocutorului meu. „Este lucrarea lui Dumnezeu. Omul doreşte să se cunoască pe sine”, aşa s-au adunat apele.

„Nu cultiv superficialitatea”, îmi precizează. „Fără să fim vocali”, se întoarce la ideea sa de bază. Tocmai de aceea am renunţat la fotografii, hotărât să transform propria-mi descriere în imagini.

Voi reveni!

Nu uit cuvintele pe care Cristian Onea mi le-a adresat la sfârşitul scurtei noastre conversaţii. „Să dea Dumnezeu să vă găsiţi locul şi duhovnicul”. Cum să nu te întorci acolo unde ţi se arată că ești așteptat?!...

În cadrul campaniei „Reporter printre oamenii lui Dumnezeu”, EVZ va publica periodic articole despre preoții care fac cinste Bisericii Ortodoxe Române și care, prin faptele lor, ne aduc mai aproape de divinitate