Își pusese o cămașă care se chinuia din greu să-i acopere sânii. Nasturii aproape că plângeau și cereau îndurare. La fel și privirile bărbaților, nedumerite de rezistența unui fir de ață ce se încăpățâna să nu cedeze.

Sonia era o femeie frumoasă, studentă la litere, cu aspirații deloc mărunte și perfect conștientă de efectul pe care-l provoca celor din jur.

- Să te faci profesoară de română, o îndemnase bunica. Toți copiii o să te iubească.

- Mamaie, am alte planuri cu viața mea.

- Ascultă la mine, profesorul e un sfânt. Lasă prostiile că nu așa te-am crescut. Și mai acoperă-ți pielea că roșesc când te văd.

Sonia nu-și bătea capul s-o convingă pe bătrână. Ce știa ea? Era prea încăpățânată și avea păreri aspra cărora nu revenea nicodată. Așa că fata și-a văzut de ale ei. Semestrul ăsta se înscrisese la un curs de literatură contemporană, pentru că profesorul era un om fascinant și cu multe relații diplomatice. Exact ce voia ea.

Profesorul era un bărbat la vreo 45 de ani, destul de înalt, cu ochi mari și negri și un păr ușor creț ce începuse să-i albească la tâmple. Vorbea cu tonul și siguranța unui om obișnuit să fie ascultat. Cuvintele lui aveau când răceala unor cuburi de gheață, când arsura unei picături de lavă.

Studenții, aflați încă la vârsta la care îi impresiona orice, îl ascultau fascinați. Fetele îl iubeau în secret, iar băieții îl priveau cu o amestecătură de invidie și admirație.

- Nu știu ce-mi place mai mult la el -vocea sau cum arată. Mi-l imaginez recitându-mi versuri în timp ce îi tai cuvintele cu un sărut.

- Așa exagerați voi, fetele. Omul e mișto pentru ce are în cap.

Sonia participa absentă la discuțiile colegilor. Libertinajul ei mental, din fericire ascuns privirilor celor din jur, o împingea să facă lucruri îndrăznețe.

- Domnule profesor Bogdan, bună ziua. Numele meu este Sonia Pătrașcu, sunt studentă la cursul dumneavoastră de literatură contemporană.

- Știu, i-a răspuns sec. Cu ce te pot ajuta?

- Cu nimic, voiam doar să vă spun că vă admir sincer.

În clipa aia un nasture al cămășii a cedat în sfârșit, dezvelind un piept ce vibra de emoție și rușine. A căzut cu zgomot, lovind mâna profesorului, ca o ultimă dovadă că se luptase să rămână la locul lui. Bărbatul s-a aplecat să-l ridice :

- Ăsta se confiscă. Tocmai l-ai trimis în exil.

Și a lăsat-o pe Sonia cu gura căscată.

- Profesorul mă cunoaște...

Adânc măgulită, la următoarele cursuri și-a manifestat recunoștința cu înflăcărare. Simțea o fericire sensibilă, dar rațională, ori de câte ori avea răspuns la întrebările profesorului. Parcă vorbea numai pentru ea. Iar el, își plimba privirile pe deasupra capetelor din amfiteatru, cătând-o discret. Uneori, Sonia își adăpostea ochii cu mâinile, iar inima îi bătea dezordonat. Cred că se îndrăgostea. N-au spus nimănui de relație, ba mai mult, ca să spulbere orice bănuială, profesorul o combătea aprig, uneori chiar violent, de fiecare dată când ea găsea ceva de zis la cursuri.

- Ce naiba i-ai făcut profesorului de nu te suportă? O întrebau colegii.

- Nimic, ce să-i fac? E un arogant ce nu suportă opiniile contrare.

- M-ai făcut să te iubesc, ingrato.

Ea zâmbea și îl săruta inocent în spatele urechii. Fierbințeala și înțepăturile a mii de ace îl cuprindeau în tot corpul. Fata asta îi luase mințile.

- De ce n-ai apărut mai devreme în viața mea, ia zi? Ți-aș fi făcut o casă de copii.

- Pentru că m-am născut mai târziu și trebuia să cresc .

- Sonia,mărită-te cu mine.

- Bogdan, nu e prea devreme? Ne știm de 5 luni. Sunt prea tânără, am și eu planuri cu viața mea.

- Ce planuri ai tu, prostuțo?

Gura ei blândă și firavă a ripostat :

- Mereu râzi de mine. Nu-mi place. Te iubesc, dar nu renunț la carieră doar ca să fiu cu tine. Creierul meu fumegă de idei, să știi.

- Fumegă de prostii. Termini facultatea și te iau asistentă. Asta va fi cariera ta.

- Nu vreau să ajung prizonieră la catedra ta. Visul meu e să lucrez în diplomație.

S-au certat și s-au împăcat de zeci de ori pe subiectul ăsta. Tolba cu regrete a Soniei începea să se umple. În plus, era sătulă să-și tot ascundă relația. El voia să o ia de nevastă, dar n-avea curaj să arate lumii că se iubesc. Părinții fetei erau chiar îngrijorați, văzând-o mereu singură, fără un bărbat alături.

Treptat, se izolase de toți prietenii și colegii, iar lumea ei devenise doar el.

- Trebuie să înveți, lasă prostiile și nopțile pierdute.

Se vedeau pe furiș, în garsoniera închiriată de Sonia.

- Auzi, tu ai cumva vreo nevastă ascunsă, de nu vrei să mă arăți nimănui? Vreau să merg cu tine de mână, să te prezint părinților.

- Încă nu a venit momentul.

Sonia începea să simtă nefericirea care îi tot dădea târcoale. În lungile nopți de insomnii își dorea să se sfârșească totul., își dorea viața înapoi. Se simțea atât de neputincioasă, de parcă cineva îi golise creierul. Omul ăsta intrase în viața ei ca un tâlhar. Într-o seară, după cearta cu numărul trei milioane, Sonia a cedat:

- Te părăsesc. De mâine nu vreau să mai știu de tine.

- Cu un rânjet de pechinez paranoic, profesorul i-a răspuns :

- Niciodată.

A încercat să o strângă în brațe, să o liniștească, în zadar.

- Sun la poliție dacă nu mă lași în pace.

A sugrumat-o încet, cu cablul de la un prelungitor. Fata s-a lăsat în genunchi, doborâtă de lipsa de oxigen și de durerea ce o apăsa. Prelingeri de lacrimi amestecate cu rimel îi pătaseră obrajii. Îi căuta privirea, voia să îl vadă pentru ultima oară. Dacă n-ar fi fost nasturele ăla care să plesnească, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat...El îi șoptea că o iubește, dar urechile Soniei nu se mai oboseau să audă. Corpul ei a căzut ca o cârpă pe parchetul tare.

Șase ore i-au trebuit profesorului să pregătească scena morții. A suspendat-o cu cablul ce sta încă agățat de gătul ei, ca să fie credibilă sinuciderea. A șters, lustruit, verificat, fiecare colțișor al garsonierei. A îndesat într-un sac de gunoi așternuturile ce păstrau încă urmele iubirii trupești.

Fără dubiu, Sonia s-a sinucis. Era singură, deprimată, copleșită de atâta învățat. Vecinii își vor aminti, probabil, că primea vizite de la un bărbat, dar nimic nu-l va identifica pe el. I-a cercetat telefonul și ultimele numere apelate – părinții și bunica. Cât de trist, nu știa și nu avea pe nimeni. Profesorul nu folosea telefonul mobil, pentru simplul motiv că ținea la reguli învechite – oamenii trebuie să-și vorbească față în față, nu apăsând taste. Ziceai că avusese totul premeditat!

Colegii Soniei vor spune că ea și profesorul n-au avut niciodată o relație cordială.

După trei zile, vecinii alertaseră poliția din pricina mirosului. Părinții anunțaseră și ei dispariția. Ancheta la fața locului a fost una extrem de superficială. Curioșii din bloc, atrași de senzaționalul întâmplării, năvăliseră în garsonieră, astfel că orice probă fusese compromisă. De ce permisese poliția accesul persoanelor strâine? Greu de spus. Probabil că un cadavru spânzurat de o grindă, nu se putea decât sinucide, nu? Era mai mult decât evident. Iar ușa era încuiată pe dinăuntră și nu se deranjase nimeni să verifice dacă geamurile erau sau nu deschise (garsoniera se afla la parter).

Autopsia n-a spus mare lucru. Existau urme ale unui raport sexual, dar vibratorul ascuns în noptieră și viața izolată a Soniei, au dus la concluzia că nu existase niciun bărbat acolo. Cazul a fost închis după câteva audieri formale al căror scop a fost să nu afle nimic. Sinucigașa nu lăsase bilet, dar asta se mai întâmplă.

- Probabil că a fost o decizie intempestivă, a liniștit-o procurorul pe mama Soniei.

- Totuși, poate cineva a ucis-o. Sonia mea nu ar fi făcut asta.

- Doamnă, vă înțeleg durerea, dar este mai mult evident ce s-a întâmplat acolo.

- Am vorbit cu vecinii, spuneau ceva de un bărbat și de certuri.

- Credeți-mă, am cercetat. N-am identificat niciun bărbat. Și apoi un bărbat nu omoară așa o femeie – ar fi lovit-o, agresat-o.

Părinții și-au îngropat copilul fără preot, doar cu lacrimi amare și regrete târzii. Au trecut cinci ani de atunci. Mama Soniei s-a hotărât să dea și ultima cutie cu cărți luate din garsoniera fetei. I le ceruse o prietenă pentru biblioteca unei școli. Cărțile au ajuns pe rafturi prăfuite, fără să intereseze pe cineva.

Într-o zi, o elevă a pus mâna pe Anna Karenina a lui Tolstoy. A răsfoit câteva pagini și, din carte a căzut o hârtie scrisă de mână : Dragă Bogdan, te părăsesc. Știu că inima mă va împinge să renunț, dar n-am s-o fac. Am ajuns să te urăsc, deși îmi amintesc cu bucurie primul tău curs din amfiteatru. Îți sorbeam fiecare cuvânt, mi se părea că mă vezi doar pe mine. Te-ai schimbat atât de mult, m-am transformat atât de rapid. Mi-e teamă de tine, de noi, de ce va fi. Aș fi vrut să am mai mult curaj în scrisoarea asta, dar simt că mă domini prea tare și parcă te văd cum mă privești aspru dintre litere. Sper să mă înțelegi și să nu-mi faci rău. Sonia

Eleva i-a arătat bibliotecarei scrisoarea:

- Uitați ce am găsit.

Femeia a încremenit. A sunat-o pe mama Soniei, povestindu-i, pe nerăsuflate ce se întâmplase.

- Există un Dumnezeu. Ai avut dreptate să nu crezi în sinucidere.

S-a redeschis ancheta. Profesorul a fost identificat cu ușurință. Nu se afla în țară, era la un curs în Olanda. Nu a părut mirat când a primit telefon la universitate. Era căutat de un procuror ce îl aștepta la audieri urgent.

- Vă așteptam de mult... Da, eu am ucis-o.