Interesul care s-a iscat pe tema mutării ambasadelor SUA și ale României la Ierusalim, capitala Israelului, ne-a făcut să făcut un scurt documentar pe tema Orașului Sfânt și a importanței sale în istoria Orientului Mijlociu.

O să începem cu perioada Evului Mediu până spre finalul ocupației britanice, pentru o mai bună înțelegere a contextului Istoric care marchează istoria orașului.

Ierusalimul a intrat sub stăpânire otomană în 1517 și-a cunoscut o perioadă de pace îndelungată sunt Suleyman Magnificul, din aceea perioadă datând inclusiv reconstrucția a ceea ce se este cunoscut acum sub numele de Vechiul Ierusalim. În perioada dominației otomane în Ierusalim coexistau toate religiile, evrei, musulmani și creștini împărțindu-și același oraș.

Prima expediție evreiască

În 1700, Judah HeHasid a condus prima mare mișcare către Ierusalimul, cu un grup masiv de

Trebuie ținut cont de faptul în acele vremuri călătoriile erau extrem de complicate, de aceea traseul a fost prin Italia, spre unul din porturile care le putea asigu-ra călătoria pe mare. Pe drum li s-au adăugat alți imigranți evrei, grupul condus de rabinul Judah HeHasid numărând peste 1500 de oameni. Peste o treime din aceștia avea să piară de-a lungul călătorie.

Ajunși în Ierusalim, cu aprobarea Imperiul Otoman, au produs o criză de resurse. La acel moment în Ierusalim se aflau în jur de 200 pe evrei așkenazi (comunitate venită din Sfântul Imperiu Roman în jurul anului 1000) și peste o mie de evrei sefarzi (evrei din zona Peninsulei Iberice). Aceștia trăiau în principal din donațiile venite din diaspora, așa că numerosul grup de imigranți evrei sosiți din Moravia nu putea fi susținut din aceeași sursă. Situație s-a complicat și mai mult atunci când rabinul Judah HeHasid , conducătorul grupului a murit imediat după sosirea Ierusalim. Numeroase conflicte locale vor diviza comunitatea locală, fiind înregistrată și o revoltă împotriva otomanilor.

Decăderea Ierusalimului

La jumătate secolului XIX odată cu declinul imperiului Otoman, Ierusalimul avea parte de aceeași soartă. Populația nu depășea 8.000 de locuitori, dar semnificația sa religioasă era consolidată în rândul tuturor comunităților care trăiau acolo, creștini, evrei, musulmani sau armeni.

Biserica Sfântului Sepulcru, cu mormântul lui Isus Hristos, era împărțită între creștinii ortodocși, catolici, armeni, copți și etiopieni. Între aceste grupuri creștine s-au înregistrat numeroase tensiuni astfel încât s-a ajuns ca intrările în biserică să fie în încredințate spre pază unor familii neutre, musulmane.

Cu toate că în acea perioadă comunitățile creștine, musulmane, evreiești sau armene locuiau în zone distincte ale Ierusalimului nu se putea vorbi de delimitare strictă, pe cartiere, așa cum se va înregistra în timpul mandatului britanic de ocupare a Palestinei (1917-1948). În aceeași perioadă încep să se înregistreze și mișcări masive de pelerini către Ierusalim. Pe lângă valul de evrei veniți din estul Europei, încep să apară și misionari creștini, numeroase biserici trimițându-i ca se propovăduiască în rândul comunităților din Ierusalim. Prima consecință a fost creșterea interesului față de Ierusalim, atât din punct de vedere religios, cît și științific. Numeroase expediții arheologice au scos la iveală noi artefacte care au alimentat interesul față de orașul sfânt. Ca atare la finalul secolului XIX orașul care măsura doar un km pătrat era deja suprapopulat. Așa că a început construcția Noului Ierusalim, acea parte a orașului in afara zidurilor. În 1882 în jur de 150 de familii de evrei au venit din Yemen în Ierusalim, însă din cauza suprapopulării nu au fost acceptate, trăind din donațiile unei comunități creștine. După ceva vreme s-au mutat într-o zonă din afara Ierusalimului, care va fi disputată intens în perioada bătăliilor pentru controlul orașului.

Mandatul britanic

O nouă etapă în viață orașului sfânt a-nceput odată cu victoria Imperiului Britanic în Primul Război Mondial și disoluția Imperiului Otoman.

În 1917, pe 11 decembrie, comandantul corpului expediționar britanic, sir Edmund Allenby, a ocupat Ierusalim. Aceasta guvernare va dura până în 1948. În timpul mandatului britanic s-a înregistrat o creștere a sentimentelor împotriva guvernării acestora, dar în paralel avut loc un flux de imigranți evrei, unul din șase evrei aflați în Palestina stând în Ierusalim.

Problemele diplomatice care acopereau acest oraș erau destul de complicate. Pe parcursul Primului Război Mondial britanicii făcuseră mai multe promisiuni privind privind modul în care aveau să fie împărțite teritoriile din fostul Imperiul Otoman. Potrivit „Corespondenței McMahon– Hussein” din 14 iulie 1915- 30 ianuarie 1916, dintre Hussein bin Ali, Șeicul din Meca și Sir Henry McMahon, Înaltul comisar britanic în Egipt privind promisiunile arabe de a se răscula de partea britanicilor și contra Imperiului Otoman - răscoală care nu a avut loc - și modul de împărțire a teritoriilor care vor fi cucerite, un stat arab independent pe teritoriul Siriei urma să fie creat după război.

Speranțe

În timpul Convenției de Pace la Paris, din 1919, ce fusese precedată de Declarația Balfour - 1917, s-a înregistrat un progres pentru cauza sionistă, fiind stabilit dreptul evreilor de a avea un stat în Palestina. Pe baza acestei promisiuni, Imperiul Britanic avea să primească din partea Națiunilor Unite mandat de guvernare asupra zonei.

În acest timp în Ierusalim, ambele comunități erau nemulțumite de guvernarea britanică. S-au înregistrat numeroase pogromuri, manifestații antievreiești, în 1920, 1929, 1930, ce au produs pagube materiale și morți. Comunitatea evreiască s-a organizat pe principii de auto- apărare, bănuindu-i pe britanici de complicitate cu arabii. Până în 1923 numărul evreilor din Palestina ajunsese la 90.000. Între 1924 și 1929, 82.000 de evrei au ajuns în Palestina, fugind de antisemitismul din Polonia,Ungaria, etc. și din cauza politicii de imigrație a Statelor Unite care îi nu îi accepta pe post de imigranți.

Cresc nemulțumirile

Nemulțumirea evreilor creștea, cu atât mai mult cu cât în 1939 guvern de la Londra a emis un document oficial, White Paper of 1939, potrivit căruia emigrația evreilor era limitată la doar 75.000 de persoane pentru următorii cinci ani, fiind impuse și restricții în privință cumpărării pământurilor de la arabi de către evrei. Excepții erau făcute pentru evreii care aveau peste 1000 de lire în numerar (aproximativ 100.000 de lire la valoarea din anul 2000), sau pentru muncitori evrei cu peste 500 de lire în numerar. O decizie profund greșită din punct de vedere istoric, care nu ținea cont de faptul că în Germania, Adolf Hitler declanșase operațiunea de “purificare etnică”, Holocaustul, în care aveau să moară milioane de evrei.

Grupările sioniste au refuzat să accepte acest document declanșând atacuri asupra britanicilor, inclusiv o grevă generală. Aceste documente au determinat „ișuv-ul” (colectivitatea evreiască organizată din Palestina mandatară) să declanșeze „Alia-Bet”, organizația de emigrare ilegală și o serie de activități contrare politicii oficialităților mandatare, care, alături de acțiunile populației arabe, au dus la lichidarea mandatului britanic, la returnarea sa Organizației Națiunilor Unite și la retragerea oficialităților și trupelor britanice din Palestina.

Între anii 1918 și 1948, populația evreiască din Palestina a crescut de la 83.000 de cetățeni, la 650.000, creștere rezultată din înmulțirea naturală și, mai ales, din emigrarea ilegală (așa numita „Alia Bet”) a evreilor din toată lumea. Între 1929 și 1939, 250.000 de evrei au sosit în Palestina. Mare majoritate a acestora, 174.000 au sosit între 1933 și 1936, după care britanicii au crescut restrucțiile pentru imigrația evreiască. Imigranții erau majoritari din Europa și includea liber profesioniști, medici, avocați și profesori din Germania. În Palestina, imigrația evreiască a dus la o creștere a economiei. Odată cu terminarea portului de la Haifa și rafinăriile petroliere de acolo, industrii importante au fost incluse în economia palestiniană predominant agricolă. Cu cotele de imigrație britanice și având în vedere situația disperată din Europa, evreii au recurs la imigrații ilegale. Imigrații ilegale au fost organizate de Mossad Le’aliyá Bet, aflat sub controlul Haganá și de Irgun. Refugiați evrei au ajuns în secret pe mare, sau în măsură mai mică, traversând Siria și Libanul.

...(citește mai departe pe evenimentulistoric.evz.ro)