La o primă și deloc superficială observație, muzica pare a fi interpretarea unei partituri. Muzica este ceea ce fac muzicienii, cu instrumentele lor, urmînd un „scenariu” scris deja. În cazul capodoperelor clasice, de pildă, „scenariul” sonor este cunoscut nu doar muzicienilor, ci și publicului.

Toată lumea știe, de pildă, „cum se desfășoară” Simfonia a V-a de Beethoven. Așa cum mergem mereu să vedem piese de Shakespeare ori de Caragiale, pe care le știm uneori pînă la ultima replică, la fel mergem la concert să ascultăm opusuri pe care le știm bine. Ceea ce e ciudat, este că exact acestea au și cel mai mare succes. Statistic, mult mai mulți oameni merg la concerte pentru a asculta ceva ce cunosc deja decît pentru a asculta premiere. Explicațiile care se pot da acestui fenomen oarecum contraintuitiv, în care obișnuința bate curiozitatea, sînt foarte interesante, dar nu voi merge acum spre ele, căci nu vreau să mă depărtez de la tema asumată.

Cum contemporanii noștri sînt pur și simplu obsedați de chestiunea interpretării (poate pentru a-și acoperi impotența creatoare) s-a pus problema dacă, totuși, ceea ce cîntă, să zicem, un pianist într-o seară, urmînd o partitură pe a cărei primă pagină este tipărit titlul „Sonata pentru pian nr. 14 op. 27 nr. 2 în do diez minor” de Beethoven, este chiar muzica creată de Beethoven. Faptic, drumul pînă la ceea ce ascultăm noi, cuminți, în fotolii este destul de labirintic.

La început, totul a fost în mintea lui Beethoven. Știm, factual, că se întîmpla în 1801, cînd Beethoven era îndrăgostit de eleva sa, contesa Guicciardi.

O anumită stare sufletească, amestecată cu anumite gînduri, poate că și reflexe ale fondului sonor al întîlnirilor cu contesa (greu de creuzt, căci, în 1801, compozitorul era surd – nu de-a binelea, dar în mare măsură), au căpătat sonoritate în interiorul lui Beethoven și compozitorul, după ce a hotărît cumva ca această sonoritate să fie redată în limbajul pianului (poate pentru că dădea domnișoarei Guicciardi lecții de pian), a început să cînte la pian ceea ce era în mintea lui căutînd, reluînd, tatonînd. Această alchimie interioară foarte complicată, despre care știm atît de puțin și pe care o putem doar bănui cu un mare risc de eroare, a produs ceva coerent în mintea lui Beethoven și acest produs a fost „mărturisit” de compozitor într-un limbaj al semnelor scrise. Ani mai tîrziu, Beethoven a murit.

 Au rămas doar semnele scrise ca mărturii ale acelei stări, inițial intuitivă și apoi rațională, cu totul misterioasă, care a produs o muzică. Semnele acestea au trecut prin sute de mii de mîini care le-au decriptat apăsînd clapele, ori au scris cuvinte despre ele. Acum, în această seară, acest pianist, privește acele semne și le traduce la pian. Din grafie în sunet. Asta e ca trecerea din bidiemnsional în tridimensional – este, pur și simplu, trecerea într-un alt univers. Imposibil să nu modifici serios „materialul” translatat.

Să nu uităm: Beethoven nu ne-a lăsat muzică, ci însemnarea unei muzici. Nici pianistul și nici eu nu l-am cunoscut pe Beethoven. Îi știm biografia, ne imaginăm o grămadă de lucruri despre el dar, de fapt, certitudinile pe care le știm despre el nu ajută deloc la o explicare clară, dincolo de dubiu, a semnelor muzicale numite de noi „Sonata Lunii”. În orice caz, nu știm deloc cum era acea stare sonoră din interiorul lui, care a fost mărturisită de el însuși prin semnele zise „note muzicale pe portative”, căci simpla ei scriere o amputează de ceva anume, o simplifică într-o anumită măsură. În plus, și eu și pianistul, nu doar că sîntem cu totul străini universului interior care a produs această muzică, dar sîntem inevitabil „virusați” de timpul nostru, de stările noastre, de sutele de interpretări ale acestei partituri pe care le-am auzit și care ne-au plăcut ori nu. Ceea ce ne-a plăcut, ne-a format într-un fel. Ceea ce aud eu aici și acum, ascultîndu-l în tăcere pe pianist, mai este ceea ce era în mintea lui Beethoven, în 1801? Nu doar că sîntem fizic foarte departe de acel Beethoven, dar sîntem îndepărtați de sursa primă a Sonatei și pentru că fiecare interpretare a ei presupune un grad de libertate luat față de sursa primă. Mă grăbesc să precizez că acestă libertate luată de fiecare interpret este firească – vacuumul de cunoaștere în privința genezei reale a acestor sonorități trebuie acoperit cumva!

Drumul de la ceea ce era în mintea lui Beethoven la ceea ce ajunge la urechile mele, așadar, e și lung și indirect. Realist vorbind, șansele ca eu să știu cum a sunat acestă Sonată în mintea lui Beethoven sînt nule. Și, exact în momentul în care mă resemnam cu gîndul că muzica lui Beethoven ascultată de mine acum, în 2018, nu-mi spune mare lucru despre compozitor, un amic cardiolog îmi pune în față un articol apărut într-o revistă medicală americană. Citesc, astfel, rezultatele unei cercetări interdisciplinare care mă pune pe gînduri.  

O echipă formată din trei experți - un cardiolog, un istoric al medicinei și un muzicolog - au analizat compozițiile lui Ludwig van Beethoven încercînd să afle mai multe despre starea inimii sale. Ideea de la care au plecat cercetătorii este că, pe măsură ce surzenia s-a instalat, celelalte simțuri ale lui Beethoven s-au acutizat și el a început să simtă din ce în ce mai pregnant bătăile inimii sale. Ca și cum adormirea urechii exterioare ar fi exacerbat urechea interioară, cea prin care s-ar putea auzi ritmurile propriilor organe. Acest ritm nu ar fi avut cum să nu se regăsească în compozițiile sale, din moment ce îi domina, din ce în ce mai mult, „auzul” - singurul „auz” de care mai era capabil.

Se știe, Beethoven a fost un om care s-a luptat cu bolile toată viața lui. Cea mai cunoscută boală a sa, surzenia, chiar dacă era cea mai gravă pentru compozitor, nu a fost și cea mai gravă din punct de vedere clinic. Din însemnările sale, dar și din mărturiile celor care i-au cunoscut, într-un fel sau altul, starea medicală, astăzi se știe că, pe lîngă pierderea auzului, Beethoven suferea de afecțiuni ale colonului și ale intestinului subțire, ale ficatului, ale rinichilor și de sindromul Paget (o boală deformatoare a oaselor). Medicii zilelor noastre știu că unele dintre aceste afecțiuni se asociază afecțiunilor cardiace. Evident, așa ceva nu se știa acum 200 de ani. În plus, astăzi știm, vorba unuia dintre cercetători, că „sinergia dintre mintea și trupul unei persoane determină felul în care această persoană percepe lumea, iar acest lucru se vede mai ales în cazul artiștilor, care mărturisesc prin arta lor, de fapt, aspecte ale lumii lor interioare”.

Nu în ultimul rînd, au fost cercetate însemnări pe care Beethoven însuși le-a făcut pe partiturile compozițiilor sale. Cel mai frapant exemplu de muzică beethoveniană direct influențată de aritmia cardiacă este în „Cavatina” din Cvartetul pentru Coarde, opus 130, o muzică despre care compozitorul a mărturisit odată că-l face pur și simplu să plîngă. Ei bine, pe la mijlocul bucății (este mișcarea a 5-a și penultima a cvartetului), tonalitatea modulează din si bemol în do bemol major, inducînd o dezechilibrare a ritmului, o mică, spasmotică, comoție anxioasă, o clipă de spaimă de întuneric, o dezorientare. Adesea, acest moment a fost descris, și de muzicieni și de ascultători, ca o „respirație tăată”. Ei bine, pentru următoarele șase măsuri de după schimbarea tonalității, Beethoven a scris ca indicație pe partitură cuvîntul „beklemmt”. Dificil de tradus pentru a surprinde întreaga lui semnificație, care ar fi accesibilă, din cîte spun nemții, doar cuiva născut și format în limba germană, „beklemmt” s-ar putea aproxima prin „o apăsare pe inimă” (în sens figurat), „o anxietate”, dar și prin „pișcătură” sau „presiune”, ambele fiind simptome cunoscute pentru afecțiuni ale inimii. Dacă vreți să percepeți, însă, foarte clar ce înseamnă acest faimos „beklemmt” vă sugerez să ascultați „Cavatina” interpretată fie de Cvartetul Belcea, fie de Cvartetul Guarnieri, fie de Cvartetul Alban Berg - fiecare dintre aceste mari ansambluri de cameră o fac diferit, dar la fel. Ascultați și veți înțelege ce vreau să spun... Revenind la cercetarea inimii lui Beethoven, și începutul Sonatei pentru pian, opus 110, este, spune echipa de cercetători, o copie ritmică fidelă a unei aritmii cardiace.

Ideea că o compoziție muzicală poate fi citită ca o veritabilă „electrocardiogramă sonoră” mi se pare foarte interesantă. În ceea ce-l privește pe Beethoven, unul dintre cercetători formulează astfel rezultatul studiului: „În timp ce aceste aritmii muzicale ar putea să fie pur și simplu manifestări ale geniului lui Beethoven, există, totuși, posibilitatea ca, în anumite compoziții ale sale, bătăile inimii sale să fi fost chiar inima ritmică a acestora și vorbim, desigur, de unele dintre cele mai mari capodopere ale tuturor timpurilor”. Poate că drumul spre inima cuiva, trece prin cord...