Apostolul Andrei, Ovidius, șalvari și ișlic. Vă puteți întreba ce au în comun mari personalități creștine și antice și cuvintele cu iz arhaic.

Cartea "România de la Marea cea Mare; Ținut original-Îmbogățește patrimoniul umanității", aflată în pregătire la editura Mica Valahie , țintește dezvăluirea inimii Dobrogei, unica provincie românească în care se succed și se întâlnesc culturile greacă, greco-romană, bizantină și musulmană.

Prof. Constantin Vitanos ne explică:„Pătrunderea influenței romane și asimilarea culturii romane de către daci au fost pregătite și înlesnite de lungile și neîntreruptele contacte cu lumea greacă. Iar penetrația romană la Dunărea de Jos nu s-a redus la aspectele economice, ci s-au abordat și alte forme de civilizație, precum: alfabet, unele credințe religioase, elemente de tehnică militară. Asimilarea civilizației romane a fost un fenomen care a afectat întreaga societate dacică, nu un aspect marginal, vizând strict vârfurile aristocrației”

Prezența politico-militară a geto-dacilor la Dunăre constituie motivul campaniei preconsulului Macedoniei M. Licinius Crassus, în Dobrogea. Campania lui Crassus, încheiată cu sărbătoarea triumfului la Roma – 27 p. Hr., a integrat Dobrogea, pe plan militar statului roman.

Din anul 46, Dobrogea a devenit o parte a provinciei Moesia; se deschide, conturat,desfășurarea procesului de romanizare a spațiului geto-dac.

Apostolul Andrei și primii creștini ai Dobrogei 

Reputatul istoric Florin Constantiniu evidenția că „Desfășurarea etnogenezei românilor a fost însoțită de răspândirea creștinismului în aria de formare a acestui popor, ceea ce a fundamentat afirmația că «românii s-au născut creștini»”

Potrivit tradiției, Apostolul Andrei, cel întâi chemat la apostolat de Hristos, ar fi predicat în Scythia Minor (Dobrogea). Nu există, până în prezent, o confirmare prin surse, izvoare a acestei tradiții, dar este cert că, în Scythia Minor, s-a manifestat, de timpuriu, o puternică viață creștină, atestată și de numeroșii martiri din această zonă.

În „Istoria Bisericii Ortodoxe Române” se menționează că „În sprijinul evanghelizării Daciei Pontice de către Sf. Apostolul Andrei vin și unele colinde și creații folclorice dobrogene și din stânga Prutului, care amintesc de trecerea sa prin aceste teritorii, și unele toponimice (peștera Sfântului Andrei, pârâiașul Sfântului Andrei ș.a.) El va fi așezat episcop și în cetățile de pe țărmurile Pontului Euxin, în speță, în Tomis [...]”.

Și tot în valorosul volum, menționat mai sus, se evidențiază că „În ce privește răspândirea creștinismului în Nordul Dunării, în secolele I-III, nu există mărturii literar-istorice sau arheologice sigure. Această constatare nu exclude însă posibilitatea existenței unor creștini izolați, chiar și în primele trei secole creștine”.

Până în secolul al III-lea, „creștinismul era răspândit aproape exclusiv în centrele de limbă grecească, creștinismul grecesc era mai vechi decât cel latin, chiar la Roma, pe atunci, liturghia în catacombe se slujea în grecește. Dacia și Moesia fiind provincii de limbă și organizație latină, cel mult putem admite că între negustorii orientali de acolo vor fi fost și creștini, dar de obicei, nu negustorii, ci proletariatul urban dădea în Orient pe cei mai mulți adepți ai credinței”.

În Moesia Inferior și în Sciția numele ierarhilor și limba inscripțiilor e amestecată, grecește și latinește. „Episcopul de Tomis depindea de scaunul din Constantinopol. Aceste numeroase episcopii, fiecare cu teritoriul ei, reprezintă o populație latină foarte deasă. Ele înfățișează ordinea imperială, dar și viața locală; episcopul era omul locului ales de credincioși[...]. Episcopul se arată întotdeauna apărătorul ținuturilor din dioceza sa și nu executantul ordinelor împăratului. Viața romană la Dunăre era puternică și înflorirea episcopatelor e o dovadă a importanței organizări colective. Nu este vorba de niște bieți clerici plecați sub nevoi, ci de oameni învățați și mândri, ctitori de biserici mari, polemiști și scriitori religioși. Sunt cunoscute epistolele lui Teotim II de Tomis către împăratul Leon, în 458, precum și corespondența acestor episcopi cu papa. Pătrunderea creștinismului la barbari este, în parte, opera lor [...]”.

O interpretare românească a religiei

Originea creștinismului latin în Nordul Dunării este legată, firește, de prelungirea Imperiului Roman în Dacia, în secolele IV-V. „Creștinarea daco-romanilor este rezultatul prezenței într-un circuit de istorie universală și a menținerii lor în acest circuit. [...]. Cu toate migrațiunile popoarelor de stepă ce i-au atins, românii au rămas legați de civilizația

europeană și latină, ceea ce constituie un fapt de mare însemnătate istorică pentru înțelegerea culturii noaste vechi (s.a: P.P.P)”.

Adaptarea creștinismului la români n-a reprezentat numai o îmbinare în cugetul popular al credinței universale creștine cu cea locală daco-romană, dar și alcătuirea unei interpretări românești a religiei. Toleranța religioasă față de alte credințe existente pe pământ românesc formează o caracteristică a mentalității religioase românești, spre deosebire de aceea a altor popoare (s.a. P.P.P.) [...]”.

Sper că v-am trezit interesul. Vom contnua să abordăm subiecte din această gamă, acum, înaintea târgului Bookfest, unde cartea menționată va fi lansată.