În fine, „morile de vânt”, tradiționalele, dar și cele actualizate, eolienele, se vor învârti pe ecranul ultimei seri a festivalului, sâmbătă 19 mai. Delegatul General, Thierry Frémaux, a ieșit victorios reușind să obțină dreptul de a proiecta „Omul care l-a ucis pe Don Quijote”(„L` Homme qui tua Don Quichotte”/ „The Man Who Killed Don Quixote”), în jurul căruia s-a iscat unul dintre cele mai mari scandaluri cinematografice.
Producția a început cu mai bine de 25 de ani în urmă, având ca producător „Alfama Films”, societate patronată de portughezul Paulo Branco. Proiectul a fost întrerupt, fără a se fi reziliat contractul, ceea ce îl face pe acesta din urmă să solicite anumite drepturi asupra filmului. Cheltuielile inițiale nu au fost prea mari, în jur de 300 000 de euro. Pentru a-l continua și definitiva, „Oceans Films”, societate franceză, s-a implicat mult mai consistent, devizul trecând de 16 milioane de euro. Regizorul a rămas același – britanicul Terry Gilliam.
Nu știm cum să-i spunem acestei noi ecranizări a romanului lui Cervantes. Adaptare liberă, inspirată, bazată pe anumite motive tematice, revigorare și totodată deturnare a tramei, mutată în secolul al douăzeci și unulea, resuscitare a profilului unor personaje devenite „canoane” ale vârstelor, dar și ale comportamentului uman? Nu mai spun că, după câte înțeleg, și genul ca atare, al aventurii, combină inserții de altă natură. Se pare că răspunsul la aceste întrebări contează mai puțin. Ne-am obișnuit deja cu formula lipsei de respect față de literatură, devenită pârghie a originalității audiovizuale. În altă ordine de idei, să observăm că ultimul film, aici comentat, admite, dacă nu, de fapt, se întemeiază pe un alt fel de strategie de promovare(intenționată sau nu). Nu mai contează actorii, vedetele, nici prea mult regizorii(deși Terry Gilliam nu este câtuși de puțin un oarecare), ci montajul financiar și juridic, cu istoria sa exorbitantă. Un sfert de secol pentru a reuși este uluitor. Un război, nu de o sută de ani, dar de aproape treizeci. Și el nu s-a încheiat, deși juridic pare a fi parafat. Rămâne de văzut cum se va tranșa „urmarea” în plan financiar? Va lua ceva și Branco din rulajul celor 300 de copii deja pregătite?
În respectul cititorilor acestor rânduri, se impune să facem un scurt ocol prin istoria ecranizărilor întâmplărilor eroului de la Mancha. Prima abordare datează din 1902 și aparține francezilor. Ferdinand Zecca și Lucien Nonguet realizau un film, mut, se înțelege, destul de lung pentru acea vreme(430 de metri). Șase ani mai târziu, celebrul Geoges Méliès își trece în catalog un film despre aventurile lui Don Quijote. Anul următor se cuvine reținut pentru încercarea tratării cu mijloacele animației. Regizorul era și el o somitate – Emile Cohl. Camille de Morlhon, autorul unui film având pentru noi o rezonanță specială, „România, țara dragostei”(1930), vine cu versiunea sa, tratând subiectul, la 1913, în maniera „filmului de artă”, la modă. Nici cinematograful vorbitor nu ignoră sursa literară. Pabst dă o versiune muzicală(1933). Ciudat este că un Don Quijote spaniol apare abia în 1947, versiune axată pe o configurare christică a personajului central. Din această listă nu lipsesc nici rușii, care fac din celebrul personaj un erou sovietizat, sub semnătura regizorală a lui Grigori Kozințev, cu Nekrasov la ultimul său rol(1956).
A nu se înțelege că punem cu tot dinadinsul pe două coloane comparative istoricul ecranizării cu tribulațiile recentei versiuni. Aceasta are, însă, un traseu interior demn de un scenariu de aventuri. Multe alte filme au ajuns la tribunal, nu este o noutate absolută. Uneori metoda ține de promovare și este greu să ne dăm seama cum se joacă această carte a unui nou Cervantes. Din istoria recentei ecranizări putem reține turnajul, ratat, cu Jean Rouchefort, pe la anul 2000. Lucrând pe o vreme ploioasă, trecând prin două hiernii de disc, sastisit de zgomotul perpetuu al avioanelor care treceau pe deasupra studioului, a platoului de filmare, actorul a cedat. Noii combatanți par mai rezistenți, deși, din nou, vârsta unora poate fi luată ca personaj(Jonathan Pryce în Don Quijote), având alături un Sancho Panza pe cât de obraznic pe atât de plin de energie.
De notat, nu neapărat ca o concluzie, că războiul juridic, trecut prin unul financiar, are și partea lui psihologică. Unele publicații de pe Croazetă menționează, de pildă, atacul cerebral căruia, la Londra, i-a căzut victimă Terry Gilliam(77 de ani), dar care a declarat că nu se lasă – va veni la premiera de la Cannes. Mai tânăr cu zece ani, Branco rămâne trufaș pe poziție. Avem, carevasăzică, și o ceartă a vârstelor...
Din toate acestea, o altă bătălie, mediadică, pare a fi câștigată de festivalul cannez și de neobositul său delegat general, Thierry Frémaux. Spectacolul ar putea continua. Mai este mult, totuși, până pe 19 mai 2018. În ce mă privește, aștept să văd filmul cu speranța că nu se înregistrează un fiasco și că, precum de atâtea alte ori, vom fi obligați să spunem: Mult zgomot pentru nimic.
Recomandările noastre
