Niciodată într-una din cele șase țări care au format inițial Uniunea Europeană, și cu atât mai puțin într-una din marile puteri ale UE, partidele eurosceptice nu au ajuns la putere. Până acum.

Această premieră care dă frisoane la Bruxelles este pe cale să se petreacă în Italia, a treia mare putere a Uniunii Europene, după Germania și Franța, și după ieșirea Marii Britanii. Mișcarea populistă 5 Stele și formațiunea naționalistă Liga sunt pe cale să se înțeleagă pentru a forma un guvern care poate zgudui din temelii Uniunea Europeană.

Timp de mai bine de două luni după alegerile din 4 martie, orice negocieri între M5S și Liga, câștigătoarele scrutinului, au fost blocate de alianța pe care cea din urmă o are cu formațiunea lui Silvio Berlusconi, Forza Italia. M5S s-a declarat categoric împotriva oricărei participări a lui „Cavaliere” la formarea guvernului, numindu-l „finanțatorul Mafiei”, „recidivist”, „încarnarea Sistemului și a Castei”, „răul absolut”.

Miercuri seara, însă, după ce președintele Italiei, Sergio Mattarella, era gata să desemneze ca prim-ministru un tehnocrat, Berlusconi a anunțat că nu mai are nici o pretenție de a participa la guvernare și a dat undă verde partenerului său de coaliție, Liga, să negocieze formarea unui executiv.

M5S și Liga au împreună o majoritate de șapte voturi în Senat și 32 de voturi în Camera Deputaților, la care se va adăuga probabil sprijinul tacit al Forza Italia.

„Italia este pe punctul de a deveni cuiul din coșciugul UE”, arată o analiză a Politico, care consemnează că au trecut doi ani de la Marele Cutremur al Brexitului, perioadă în care toate tentativele de schimbare / reformare a Uniunii Europene au fost doar eșecuri.

Italienii, pe culmile disperării

De la fondarea sa de către actorul Beppe Grillo și până azi, când e condusă de tânărul Luigi Di Maio (31 de ani), Mișcarea 5 Stele și-a mai temperat discursul anti-european: „Vrem să rămânem în UE, dar să schimbăm numeroasele tratate care dăunează economiei noastre, companiilor noastre”, spunea Di Maio înainte de alegeri. Ceea ce însemna tot o declarație de război, dar cu vorbe mai diplomatice.

La începutul acestei luni, însă charismaticul Beppe Grillo a reluat ideea unui referendum pentru ieșirea din Zona Euro și chiar din UE. La urma urmei, aceasta este ideea pe baza căreia M5S s-a înființat.

Iar Liga (fosta Liga Nordului), condusă de Matteo Salvini, nu a făcut în ultimii ani decât să-și înăsprească discursul naționalist, eurosceptic și anti-imigrație.

Situația dezastruoasă a economiei Italiei nu joacă în favoarea Bruxelles-ului: o datorie externă uriașă, un sistem bancar fragil, creștere economică mică, toate agravate de criza imigrației. În acest moment, Italia este poarta numărul unu de intrare a imigranților în Europa: în sezonul călduros, sunt zile în care în porturile din Sicilia sunt aduși din valurile Mediteranei și câte 8-10.000 de imigranți, provenind din Nordul Africii și din Orientul Mijlociu.

În nenumărate rânduri, Roma s-a plâns că UE a lăsat-o să se lupte de una singură cu acest flagel, cerând cu disperare ajutor. De fiecare dată, Bruxelles-ul, care nu obosește să vorbească despre solidaritate și unitate, a oferit doar paliative.

Votul din martie și propulsarea la putere a celor două formațiuni eurosceptice și anti-sistem este tocmai efectul acestui sentiment de părăsire și de frustrare în rândul italienilor.

 

Rateurile în lanț ale Bruxelles-ului

Donald Tusk, care conduce Consiliul European, a încercat o repliere rapidă a UE, în septembrie 2016, la două luni după Brexit, dar Declarația de la Bratislava a rămas doar o listă de enunțuri pompoase pe hârtie, fără nici o urmare practică.

La rândul său, președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, a obținut aplauze furtunoase pentru a sa Carte albă privind viitorul Europei, din martie 2017, în care prezenta șase scenarii pentru dezvoltarea UE. După jumătate de an, a venit însă cu un plan total nou, care nu figura printre scenariile prezentate.

Ales președinte al Franței în mai 2017 în urma unui scrutin în care adversarii săi au fost anihilați prin metode dubioase, Emmanuel Macron, un politician ce pare creat după șabloanele Bruxelles-ului, avea alura liderului ideal pentru a salva barca UE. Și, într-adevăr, acesta a făcut eforturi serioase să repornească bi-motorul Franco-German al reformelor Uniunii. Însă bi-motorul a fost blocat de interminabilele negocieri pentru formarea unui guvern în Germania. Când acesta și-a intrat în sfârșit în funcție, concesiile pe care Merkel a trebuit să le facă social-democraților se bat acum cap în cap cu ambițiile și pretențiile lui Macron: cabinetul de la Berlin, de pildă, nici nu vrea să audă de un ministru de Finanțe al Zonei Euro.

După Brexit, Spania a rămas a patra mare putere a UE și era vă- zută ca un stâlp al noii Europe. Dar „stâlpul” s-a împotmolit până peste cap în Criza Catalană, din care nu știe cum să mai iasă, așa că nu îi arde să se gândească la viitorul Europei.

Un alt stat mare, Polonia, care ar fi putut servi de catalizator pentru schimbarea UE, se află la cuțite cu liderii europeni, din cauza deosebirilor de viziuni. De partea sa, Polonia le are și pe aliatele din Grupul Vișegrad: Ungaria, Cehia și Slovacia, de care se apropie tot mai mult o nouă voce puternică, Austria. Perspectiva unei întregi Europe Centrale eurosceptice le dă ră- cori arhitecților de la Bruxelles.