Instaurarea guvernului Petru Groza în data de 6 martie 1945 de către URSS a consfințit intrarea definitivă a României în sfera de influență sovietică.

Era o mișcare pe care o vom regăsi în toate celelalte țări aflate sub ocupație sovietică, o mișcare ce viza controlul politc, dar mai ales economic, asupra României. Se adeverea ceea ce I.V. Stalin susținuse încă de la Conferința de la Teheran din 1943: „Acest război nu se poartă ca războaiele trecutului; cine ocupă un teritoriu îşi impune, de asemenea, propriul sistem social. Toţi îşi impun propriul sistem câtă vreme armata lor are puterea s-o facă. Nici nu poate fi altfel”.

O atitudine acceptată de președintele SUA, F.D. Rosevelt și de premierul britanic, Winston Churchil. De alfel, acesta din urmă făcuse o înțelegere cu liderul sovietic în privința României, care intra în “brâul de securitate” al U

Cinism, sau realitate istorică?

Oamenii politic români aveau să simtă efectele ambelor. Ceea ce nu știau era faptul că în privinţa României „jocurile erau făcute” din octombrie 1944, astfel că la Conferinţa de la Yalta (4 – 11 februarie 1945) Stalin, Roosevelt şi Churchll nici măcar nu au menţionat numele României, decizia fiind luată și acceptată de toată lumea. Numai la București încă se spera că lucrurile pot fi întoarse și partidele istorice, ca PNȚ și PNL să aibă în continuare un cuvânt de spus în politica românească.

Întrucât PCR nu avea forţa necesară pentru a prelua puterea, membri puțini, fără organizații locale și suport popular, sovieticii sugeraseră formarea unei coaliţii, pe baza unui program propus de comunişti. Astfel, în septembrie 1944, PCR a publicat Platforma – program a Frontului Naţional Democrat, la care au aderat PSD, Frontul Plugarilor, MADOSZ-ul (devenit Uniunea Populară Maghiară), Uniunea Patrioţilor, Sindicatele Unitare şi alte organizaţii.

Planul lui Stalin

La 4 noiembrie 1944 s-a constituit un nou guvern Sănătescu, de această dată cu caracter politic, posturile fiind împărţite între PNŢ, PNL şi FND (fiecare cu câte o treime din mandate).

Pe 6 decembrie 1944, avea să-i ia locul un cabinet prezidat de generalul Nicolae Rădescu, aceeaşi structură, mai puţin un minister pentru PNŢ, cel de Interne, preluat de primul ministru.

În zilele de 31 decembrie 1944 – 16 ianuarie 1945, o delegaţie a PCR, formată din Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker şi Gheorghe Apostol, s-a deplasat la Moscova, fiind primită de I.V.Stalin.

Cu acest prilej, liderul sovietic a indicat acțiunile viitoare: acordarea unei atenţii speciale reformei agrare şi trecerea la împărţirea pământului moşierilor la ţărani; să nu se respingă colaborarea cu elementele burgheze anti-germane, în speţă gruparea Tătărescu; să se urmeze cursul spre formarea unui guvern FND; să se dezvolte teza potrivit căreia dacă un asemenea guvern va fi constituit, URSS va restitui României Transilvania de Nord.

Programul trasat de I.V. Stalin a fost înfăptuit pas cu pas, pe parcursul a mai puţin de două luni.

Răsturnarea generalului Rădescu

La mijlocul lunii februarie a fost declanşată campania de răsturnare a guvernului Rădescu şi pentru formarea unui guvern al FND. Cea mai mare manifestaţie s-a desfăşurat la Bucureşti în ziua de 24 februarie, când s-au înregistrat altercaţii cu forţele de ordine, în urma cărora s-au înregistrat – potrivit datelor oficiale – 2 morţi şi 18 răniţi.

Ca urmare a acestor incidente, provocate chiar de comuniști se pare, în aceeaşi zi, miniştrii FND au decis să nu mai participe la şedinţele Consiliului de Miniştri şi au trimis regelui o telegramă prin care cereau demisia guvernului condus de „călăul Rădescu”. Sprijinul sovietic a fost evident atunci când Comisia Aliată de Control (controlată de ruși) a decis ca armata, jandarmeria şi poliţia română să depună armele, lăsându-l pe generalul Rădescu fără nici un sprijin.

Spre sfârşitul lunii februarie 1945 a fost trimis în România primul-adjunct al ministrului de Externe sovietic, Andrei Ianuarevici Vîşinski, pentru a rezolva criza politică. De ce era nevoie de intervenția sa? Pentru că decizia de schimbare a guvernului revenea, conform Constituției, Regelui.

„Momentul era propice pentru treburi, aşa că am spus:

„Hai să rezolvăm problemele noastre în legătură cu Balcanii. Avem acolo interese, misiuni, agenţi. Să nu ajungem la scopuri contrarii în chestiuni minore. Cât priveşte Britania, v-ar conveni să aveţi o predominare de nouăzeci la sută în România, noi să avem nouăzeci la sută de spus în Grecia şi să mergem cu cincizeci şi cincizeci în Iugoslavia?” Evident, lui Stalin i-a plăcut propunerea, drept care „a luat creionul lui albastru şi a făcut un semn aprobator”, spune Winston Churchill în memoriile sale în pasajul referitor la înțelegerea cu I.V. Stalin, Moscova, octombrie 1944.

Cum au reacționat Anglia și SUA la aceste evenimente?

La 4 martie 1945, W. Churchill îi atrăgea atenţia ministrului de Externe Antony Eden: „Cred că trebuie trimise instrucţiuni stricte reprezentanţilor noştri din România să nu dezvolte acolo un front antirus. Ei fac lucrul acesta cu o energie inoportună, fără să înţeleagă ce este în joc în alte domenii”. Evident, premierul britanic se referea la „acordul de procentaj” convenit cu Stalin şi ţinea să precizeze că guvernul britanic a acceptat „preponderenţa Rusiei în această zonă”.

Potrivit istoricului Florin Constantiniu, angajate în negocieri cu URSS în problema Poloniei, SUA și Marea Britanie au considerat că miza era mult mai importantă la Varșovia decât la București. Dacă în 1944, între România și Grecia, Londra, sprijinită de Washington, a dat întâietate Greciei, în 1945, între România și Polonia cele două mari democrații apusene au dat preferință Poloniei, deși nici la Varșovia sprijinul occidental nu va fi atât de consistent încât să poată împiedica instituirea controlului sovietic prin partidul comunist.

Petru Groza (n. 7 decembrie 1884, Băcia, Hunedoara – d. 7 ianuarie 1958, București) a fost un avocat și om politic român interbelic și, după cel de-al Doilea Război Mondial, prim-ministru în primele guverne comuniste ale României, între 1945 și 1952. A fost președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române, funcție asimilată celei de șef al statului, în perioada 2 iunie 1952 - 7 ianuarie 1958. La 6 martie 1945 a fost impus în funcția de prim-ministru de către Uniunea Sovietică, care a amenințat în caz contrar cu neretrocedarea Transilvaniei către România. Deși Groza a mimat apartenența la un partid propriu, în fapt, era un executant docil al deciziilor luate de comuniști și al ordinelor venite de la Moscova. Întrucât guvernul său nu a fost recunoscut de americani și englezi, regele Mihai i-a cerut, în august 1945, demisia. Când Groza a refuzat - fapt unic în istoria regalității în România - regele a intrat în așa-numita grevă regală, perioadă în care guvernul a acționat neconstituțional.

Intervenția lui Vîșinski

După câteva întrevederi între Regele Mihai și I.A. Vîșinski, în care acesta i-a transmis extrem de ferm “sugestia” lui Stalin de a schimba guvernul Rădescu cuunul condus de Petru Groza, Regele a cedat.

În ziua de 2 martie 1945, regele l-a însărcinat pe dr. Petru Groza cu formarea guvernului, recomandându-i să realizeze un acord de colaborare cu Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu. Acesta s-a conformat, a avut discuţii cu cei doi, precum şi cu alţi fruntaşi naţional-ţărănişti şi liberali, oferindu-le câte 3 – 4 locuri în guvern, dar aceștia au refuzat să intre într-un cabinet dominat de FND.

​

Andrei Vișinski și Petru Groza

Groza l-a informat pe rege despre refuzul țărăniștilor și liberalilor, dar suveranul evita să accepte lista ce-i fusese prezentată. Regele spera ca statele occidentale să intervină în această criză politică. Numai că interesele erau altele.

Pentru a-l determina pe Mihai I să nu mai tergiverseze, FND, dominat de comuniști, a hotărât să organizeze o mare întrunire publică în ziua de 6 martie, la care să se ceară constituirea guvernului Groza. Erau de prevăzut noi violențe.

Vîșinski … Trebuie să comunic Majestăţii Voastre că am însărcinarea din partea guvernului meu să vă declar că omul care ne inspiră încredere este Petre Groza ca preşedinte al Consiliului de Miniştri. Bineînţeles, acesta este un lucru confidenţial pe care-l spun numai Majestăţii Voastre. Astăzi au fost la mine reprezentanţii Angliei şi Americii şi mi-au cerut să le comunic cine ar fi cel mai indicat să ia puterea. Le-am comunicat că aceasta este o chestiune care priveşte numai pe Majestatea Sa şi asupra căreia numai Majestatea Sa decide, prin urmare eu nu le-am comunicat acest lucru nici lor şi o spun şi Majestăţii Voastre numai cu titlu de recomandaţie din partea guvernului meu. Din partea Majestăţii Voastre este suveranitatea, iar din partea noastră este morala.

Regele cedează

În aceeași zi, cu puţin timp înainte de începerea adunării, Regele a semnat decretul de numire a dr. Petru Groza în funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri şi decretul privind numirea miniştrilor propuşi de acesta. Ca urmare, adunarea a rămas fără obiect. Adresându-se mulţimii, Gheorghiu-Dej a spus: „Să mulţumim Majestăţii Sale Regelui că a înţeles în cele din urmă să asculte glasul poporului”.

La ora 19.30, guvernul prezidat de dr. Petru Groza a depus jurământul la Palatul Elisabeta. În declaraţia făcută cu acest prilej, Groza a spus: „Sunt bucuros că suveranul a înregistrat vocea poporului şi astfel regele şi poporul se găsesc pe linia actului istoric de la 23 august 1944”. Imediat după depunerea jurământului, Petru Groza a avut o întâlnire cu Vîşinski şi cu Rodion Malinovski[31], pe care i-a informat despre succesul obţinut.

„Guvernul Groza, un guvern odios cum nu a mai fost altul în România. Pe un sâmbure comunist s-au grefat ambuscaţii şi rataţii vieţii publice româneşti de sub cele trei dictaturi precedente, care compromişi şi odioşi opiniei publice s-au oferit să camufleze pe comunişti, pentru ca, scăpând de acuzaţia de criminali de război, să poată exercita o nouă teroare de pe banca ministerială a aşa-zisului guvern democratic”

(Iuliu Maniu, într-o declaraţie făcută presei străine)

„Guvernul Groza, ce reprezintă toate stigmatele dictaturii, constituie un real pericol pentru România, atât în ordinea internă, cât şi pentru poziţia sa internaţională.”

(Dinu Brătianu, într-o declaraţie făcută presei străine)

...(citește mai departe pe evenimentulistoric.evz.ro)