Discutăm, adesea, despre felul cum a fost pregătită Marea Unire în provinciile românești, despre felul în care oamenii politici din cele trei provincii au gândit și au luptat pentru realizarea Marii Uniri.

Cred însă că este interesant să vedem și felul în care a fost pregătită Marea Unire în diferite alte zone geografice, în mari capitale europene - la Paris, la Roma - sau în Statele Unite, etc.

Este cunoscut rolul Comitetului Național de la Paris, condus de Take Ionescu. Doresc să mă refer însă și la o structură mai puțin cunoscută, condusă inițial de către Traian Vuia, și anume Comitetul Național al Românilor din Transilvania și Bucovina, comitet care a tipărit, aproape un an, o revistă intitulată „La Transylvanie”. Era o revistă din care aflăm extraordinar de multe lucruri despre controversele legate de „mecanismul de realizare” a Marii Uniri. Este foarte interesant să vedem și felul în care pentru elita românească, oameni politici, oameni de cultură, Parisul a reprezentat un loc de realizare profesională sau de consacrare politică. Referitor la Traian Vui

Traian Vuia era el însuși bănățean. Născut în Banatul ce făcea parte atunci din Imperiul austro-ungar, el avea cetățenie ungară la acel moment. De aici, o primă problemă. Comitetul condus de Take Ionescu – și înființat, de fapt, de Guvernul român, la Paris, încă din 1917 – își schimbase și el configurația în mai multe rânduri. Din el făcea parte de altfel și Nicolae Titulescu. Una dintre principalele probleme ale reprezentaților români din Franța era legată de felul în care puteau să mobilizeze, în sprijinul cauzei românești, elita politică franceză. De aceea, în comitetul de patronaj al acestei reviste figurau spre exemplu, Eduard Heriou sau Henry Michel - președintele Comitetului franco-român, președintele Adunării Naționale din Franța. Era o încercare de a construi în jurul acestui comitet franco- român, cu sprijinul unor oameni politici importanți din Franța, o atmosferă politică favorabilă României, în perspectiva negocierilor viitoare pentru Tratatul de Pace. Lucrurile nu erau foarte simple pentru că, la Paris, funcționau mai multe comitete din așa numitele „națiuni oprimate”. Erau naționalitățile sau națiunile cum s-au numit, din Cehia, din Iugoslavia ș.a.m.d. care erau cuprinse în Imperiul austro-ungar și care, la Paris și la Roma, au avut o activitate extrem de intensă.

​Problema se punea cum anume să se acționeze pentru că, în opinia lui Traian Vuia, trebuia să se meargă pe linia principiilor lui Wilson (1), și să se găsească elementele de legitimare pentru realizarea unirii cu Regatul, dar ținând seama de nevoia de a face acest lucru în doi pași; primul pas era realizarea independenței Transilvaniei, și ulterior, trebuia realizată unirea, ca entitate independentă, cu Regatul. Aceasta a fost deosebirea între el și D. Drăghicescu, de exemplu, un mare om de carte, dar și diplomat, care l-a însoțit pe Titulescu, mai târziu, în anii ‚30-’32 la Geneva. Comitetul își avea sediul în apartamentul lui Drăghicescu de la Paris. A apărut însă, o deosebire de vederi cu Traian Vuia, care voia să meargă pe linia lui, aceea că reprezentarea Transilvaniei trebuie să se realizeze printr-o mișcare politică exclusivă a transilvănenilor și care să fie recunoscuți de către puterile aliate, la fel ca cehii sau iugoslavii, și nu de către o reprezentanță a Regatului care, de fapt, nu ar fi avut legitimitate, construcție mai interesantă pe care el o explică și cu care Drăghicescu nu a fost de acord. Drăghicescu a mers pe ideea de a nu crea o tensiune cu comitetul lui Take Ionescu, despre care spunea Traian Vuia: „În definitiv ce vreți, acest comitet să ne reprezinte? Care are 10 liberali, 10 reprezentanți ai partidului conservator și doar 10 reprezentați ai acestui comitet național? Este anormal ca acest comitet să ne reprezinte în relația cu aliații. El ar putea sa reprezinte doar o structura morala, dar nu o structură care să fie structura politică de reprezentare”. Drăghicescu, care era secretar general, nefiind de acord cu Vuia, și-a dat demisia în aceste condiții, iar comitetul a trebuit să se mute într-un alt sediu.

Publicarea revistei „La Transylvanie” a continuat, dar cu tensiuni destul de mari. La Paris, existau, de fapt, două publicații importante. Pe deoparte, această revistă „La Transylvanie”, dar mai exista și o revistă a coloniei românești din Paris, care se numea „La Roumanie” și în care pozițialui Vuia fusese criticată dur, în ideea că el, la un moment dat, spunea că dacă s-ar întâmpla să nu se recunoască unirea cu Regatul, „să obținem cel puțin independența”. Sau, alternativ, spunea el, să creăm o federație cu sârbii și iugoslavii din fosta Austro-Ungarie, ceea ce era oarecum aberant. El și-a cerut scuze pentru acest „exces de limbaj”, dar lucrurile erau deja lansate, și cei din „colonia românească” l-au atacat destul de dur. El s-a justifică, ulterior, în mai multe articole (2).

Sunt foarte interesante și scrisorile publicate in revistă ale lui Vuia către Take Ionescu (3), în care îi solicită acestuia să ia în considerare că această structură, pe care el o construise, din 30 aprilie 1918, era cea care ar fi trebuit să aibă legitimitatea necesară, printro recunoaștere politică din partea autorităților franceze și din partea aliaților, pentru a reprezenta, de fapt, Transilvania la Conferința de pace. La începutul lui 1919, Traian Vuia și-a dat însă demisia din calitatea de membru al Comitetului Național care devenise parte a Consiliului Național al Unității Românilor, coordonat de Take Ionescu. El îl va anunța pe Take Ionescu că, datorită divergențelor de păreri privind reprezentarea și rolul acestui Consiliu, căruia Drăghicescu îi ceruse autodizolvarea, el iese și din comitetul condus de Take Ionescu.

Sunt foarte interesante și alte articole ale sale publicate în acea perioadă. Există, de exemplu, un articol al lui Traian Vuia despre Austro-Ungaria. El compara Austro-Ungaria cu Imperiul Otoman, ca structură, ca funcționalitate, și relevă faptul că celelalte mari puteri, timp de 40 de ani, au fost interesate într-un status quo, în păstrarea acestui imperiu. Scria el: „Eu nu am nimic cu familia Habsburgilor. Ei pot să rămână, dar pe teritoriul lor, nu pe teritoriul nostru”(4).

Este relevant și faptul că revista, fiind publicată în Franța, are foarte multe pasaje care sunt cenzurate. Articolele sunt publicate cu spații negre, ceea ce arată că autoritățile erau destul de atente cu ceea ce se întâmpla în zona respectivă. Interesante sunt și relatările despre procesul lui Brătianu și al miniștrilor care nu recunoscuseră Tratatul de la București și felul în care Parlamentul de la Iași a creat o comisie ad hoc pentru a modifica legea răspunderii ministeriale, hotărând că toți acei miniștri pot fi arestați preventiv! (5)

Sunt prezentate, în revistă, și altemomente importante, cum ar fi discursul lui Vaida din Parlamentul de la Budapesta și interpelările la adresa lui din partea reprezentanților unguri, fiind relevată poziția absolut extraordinară a lui Vaida și forța cu care susținea idea unirii cu Regatul și întregirea în formula firească despre „fiii care își regăsesc părinții”.

Un personaj spectaculos, alături de cei doi pe care i-am menționat, era un avocat care se numea Dumitru Comșa. El nu a avut o viață foarte lungă, a făcut parte din aceste echipe, a venit la București, după studiile la Paris, era profesor la o Școală de Științe Politice și Economice. A scris o teză de doctorat despre intervenția statului în economie, dar, plecând de la Marsilia către Constantinopol, în ianuarie 1919, pachebotul pe care se îmbarcase s-a lovit de o mină și a explodat. Comșa și-a pierdut viața în acel naufragiu. Un personaj interesant, așa cum rezultă din necrologul care apare într-una din reviste.

Am vrut să relev, în aceste scurte comentarii, frământările „coloniei” de români de la Paris, dar și a oamenilor politici din Regat sau din Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș, în legătură cu modalitatea în care să se realizeze Marea Unire. Au existat puncte de vedere diferite. Traian Vuia invoca, în permanență, elemente de drept internațional și, în special, dreptul la autodeterminare (6). Îl felicită pe Iuliu Maniu pentru felul în care s-a realizat Adunarea de la Alba Iulia. El interpretează aceste lucruri ca fiind pe linia pe care el o sugerase. În orice caz, cred că acest capitol – cel al structurilor de sprijin românești din străinătate pentru Unire – merită un studiu mai aprofundat și că el ar trebui alăturat activităților altor structuri de intelectuali, de oameni politici , care au pregătit și au ajutat la realizarea Marii Uniri.

Note:

1. T. Vuia, La girouette magyare. Les Roumains de Transylvanie et les principes du président Wilson, in “La Transylvanie”, nr. 13, 15 novembre 1919

2. T. Vuia Pour les gens de bonne fois, in ‘La Transylvanie’, nr. 9, 15 sept 1918 ; T. Vuia, une manouvre byzantine, ‘La Transylvanie’, nr. 14, 1 dec 1918

3. T. Vuia, La reconnaissance de la Roumanie trans-carpatique. Lettre adressée au Président du Conseil national de l’unité roumaine, in ‘La Transylvanie’, nr. 12, 1 nov 1918

4. T. Vuia, La question de l’Autriche-Hongrie in ‘La Transylvanie’, nr. 5, 15 iul 1918

5. Vezi relatarea în `La Transylvanie, nr. 9, 15 sept 1918

6. T. Vuia, L’Unite nationale roumaine, in ‘La Transylvanie’, nr. 15, 15 dec 1918; T. Vuia, La libération de Nationalités opprimées, in revista ‘La Transylvanie’, nr. 2, 1 iun 1918

...(citește mai departe pe evenimentulistoric.evz.ro)