Opinii EVZ
Joaca de-a războiul: unde începe viitoarea conflagrație, pe baza unul conflict militar deschis. Pulsul Planetei
Acum nici 5 ani, a vorbi despre război global, despre război convențional pe scară largă, care să implice marile puteri ale lumii, față în față, părea o ipoteză hazardată, dacă nu o provocare pentru a acumula faimă prin predicții apocaliptice.
Azi războiul e mai prezent și mai aproape ca oricând: nu există zi sau publicație serioasă din întreaga lume unde perspectiva unei confruntări armate de amploare, război rece sau război mondial, să nu se regăsească drept ipoteză, cu tot mai multe argumente acumulate în acest sens.
Astăzi nici măcar loviturile nucleare și perspectiva unui război de această factură nu mai sunt ignorate, oricât ar părea de desuet să te joci de-a armele nucleare într-o lume post-modernă și pe deplin înclinată spre alte preocupări și cu alte instrumente. Însă ultimele anunțuri ale lui Vladimir Putin vizând accesul la noi arme supersonice pe bază de motoare nucleare, proiecte abandonate în anii 50-60, renasc dezbaterea privind perspectiva conflagrației inclusiv cu dimensiunea nucleară, chiar dacă, în acest caz, nu se pune problema vreunui învingător, dacă cineva apasă pe buton, iar calcului privind supraviețuirea unei părți a populației mai relevantă de o parte a lumii e de un cinism inacceptabil. Peste toate dăinuie afirmația lui Vladimir Putin „de ce ar mai exista lumea, dacă nu ar mai fi Rusia?”
Dar dimensiunea cea mai probabilă, legată de proliferare și accesul la arme nucleare, rămâne la nivelul Coreii de Nord și a Iranului. În primul caz, lucrurile au intrat pe o curbă de conciliere și negociere, după reluarea de către Beijing a rolului său de principal partener strategic al Phenianului, prin convingere, constrângere și limitare a voluntarismului, în perspectiva negocierilor americano-nord-coreene de după un așteptat summit inter-coreean. În cazul Iranului, noile numiri la Casa Albă anunță mai degrabă nori de furtună și ieșirea din acordul nuclear de către Washington, chiar cu menținerea Europei ca parte a acordului. Însă cu perspectiva unor confruntări pe teren în Orientul Mijlociu și statele Golfului care să implice susținerea părții sunnite în confruntarea intersectară sunniți-șiiți și antiiraniană în confruntarea geopolitică cu Arabia Saudită.
Dar poate cea mai periculoasă dezvoltare este cea a perspectivei escaladării confruntărilor și a unor ciocniri ruso-americane. Nu e o ipoteză de neglijat, odată ce forțele americane și ruse sunt față în față, ochi în ochi, pe tot Flancul Estic, mergând de la Marele Nord, statele nordice – Norvegia, Suedia, Finlanda – la statele Baltice, Polonia, Ucraina, România, Turcia până la Estul Mediteranei. Siria a fost locul în care trupele americane și ruse s-au ciocnit, deja fără intermediari. Extinderea arealului de acces și control al forțelor speciale ruse și a celor private sub control și comandă GRU, a dus la o situație fără precedent și extrem de dificilă.
Am avut trei episoade în confruntările ruso-americane în Siria: Atacul cu rachete Tomahawk, acolo unde rușii au fost avertizați și au reușit doar evacuarea bazei, nicidecum apărarea ei sau interceptarea rachetelor americane cu celebru A2AD- anti Area and Air Denial – de la Tarsu-Latakia(chiar dacă există date despre GPS spoofing și GPS jamming care ar fi dus la „rătăcirea” unora dintre rachete). Apoi a fost doborârea de că- tre forțele americane de pe teren a bombardierului rus care a atacat Forțele Democratice Siriene, care luptau împotriva Deash autointitulată Stat Islamic.
În fine, cea mai puternică confruntare a fost recent, la Est de Eufrat, acolo unde trupele speciale ruse și voluntarii/militarii din trupele private Wasgner au încercat o ofensivă și au fost măturați de tirurile și bombardamentele SUA, peste 300 de soldați ruși pierzându-și viața. Impactul acestei ultime confruntări e major. Dacă în Donbas, trupele speciale ruse și Wagner erau subordonate operațional GRU - serviciului de informații militare rus, în Siria, Putin coordonează direct acțiunile trupelor sale de toate culorile, prin intermediul consilierului Surkov, deci printr-o subordonare directă la Kremlin, Administrației Prezidențiale, nu Statului Major General al Apărării. Dacă azi am avut deja confruntare directă și asumată între SUA și Rusia, o asemenea confruntare poate avea loc oricând. Și ea poate escalada oricât de departe.
Tot astfel, SUA pot să intre în ciocniri mai puțin scontate cu trupele turce, dacă înaintarea spre Manbij continuă, după preluarea Afrinului. Perspectiva unei asemenea confruntări este limitată de negocierile Washington-Ankara, dar să nu uităm că principalul artizan, fostul Secretar de Stat, Rex Tillerson, nu mai este în funcție, cel nou, Mike Pompeo, nu a fost încă audiat de Congres, iar consilierul pe Securitate, Mc Masters a fost și el schimbat. De aici și interpretarea unora că formula de retragere a trupelor americane din Siria ar putea fi rezultatul și al dorinței de a evita asemenea dezvoltări, deși explicația e marginală și copilărească. Simplul fapt că vorbim despre perspectiva războiului, care implică marile puteri sau puterile regionale, arată că lumea e bolnavă și alunecă, totuși, invariabil, spre conflict
Recomandările noastre
