Cei 7 ani de acasă, deveniți între timp 6, vor rămâne 4! Camera Deputaților a adoptat miercuri, 28 martie, proiectul de lege care stabilește că învățământul devine obligatoriu începând cu grupa mijlocie de grădiniță.

Este o obsesie mai veche a PSD: în 2013, ministrul Educației, Remus Pricopie anunța că „în 6-8-10 ani”, învățământul va deveni obligatoriu de la trei ani.

Iată ce scriam despre asta în urmă cu cinci ani:

„Încă din uter e arvunit copilul. Statul bate nerăbdător din cizme la poarta vaginului: pândeşte vigilent fiecare proaspăt recrut. Nici unul nu trebuie să-i scape. Părinţii nu trebuie lăsaţi prea mult să se bucure de noul născut. Să nu se ataşeze. Statul îi execută silit şi le instituţionalizează odrasla de la vârste din ce în ce mai fragede.”

„‘În 6-8-10 ani’, grădiniţa va deveni obligatorie de la trei ani, ambiţionează Pricopie. De ce? ‘Ca să îi ajuţi să supravieţuiască trebuie să-i antrenezi din vreme!’, explică ministrul. ‘Să supravieţuiască’? ‘Să-i antrenezi’? Asta nu mai e Şcoală, e Cazarmă în toată regula. Nu mai e Instruire, ci Instrucţie.”

„‘La grădiniţă copilul învaţă altceva decât acasă’, justifică Pricopie. Corect. Orice influenţă nedorită de acasă - bunicii, mai ales bunicii - ameninţă să-l înmoaie pe micuţ: să-l înveţe altruismul, bunul simţ, mila, respectul. Ori, mai rău, să spună vreo rugăciune. Să-l transforme într-o epavă, un inadaptat în jungla contemporană. Bref, o victimă.”

 

Proiectul actual al PSD – UDMR este parșiv și are toate șansele să treacă ca prin brânză din lipsa opoziției civile (dinspre cea politică de mult nu mai am vreo nădejde). Este greu de presupus că împotriva lui se vor mobiliza forțe comparabile celor care s-au ridicat pentru Religia în Școli sau pentru Referendumul Familiei. Prea mulți părinți își dau astăzi copiii la grădiniță pentru că nu au cu cine să-i lase acasă. Instituția Bunicilor este pe cale de dispariție. Familia tradițională în care mai multe generații trăiau sub același acoperiș (sau în apropiere) este tot mai rară.

Decizia primăriței Bucureștiului de a opri școala din cauza ninsorii a stârnit un cor de voci nemulțumite: un copil scos fie și pentru câteva zile de sub tutela statului a devenit o problemă familială majoră. Părinții, ahtiați de cariere sau doar sărmani dependenți de servicii, au ajuns să se simtă incomodați de copii. Școala (grădinița) a devenit un loc de depozitare a copiilor.

Dar această nebunie modernă nu justifică OBLIGATIVITATEA. Cu o zi înainte de votul din Camera Deputaților din București, la Paris, Macron anunța și el introducerea obligativității învățământului de la vârsta de 3 ani. În condițiile în care, potrivit ultimelor statistici oficiale disponibile (anul școlar 2015 – 2016) 97,6% dintre micuții francezi sunt dați la grădiniță de la trei ani. Și atunci? Explicația lui Macron este halucinantă: „Această cifră medie acoperă diverse inegalități (...) de la o regiune la alta. Vreau ca prin obligativitate să putem corija aceste diferențe, care sunt inacceptabile.”

De ce sunt inacceptabile? De ce familiile care își pot ține copiii acasă trebuie totuși obligate să-i dea la grădiniță?

Coborârea agresivă a vârstei de școlarizare este o tendință europeană: copiii trebuie luați cât mai repede de lângă părinți și educați exclusiv de stat, pentru formarea Omului Nou, visul de aur al neo-marxismului care răvășește Occidentul. După un model pe care l-am putea numi „Soft Barnevernet”, copiii trebuie „naționalizați” de mici pentru ca îndoctrinarea lor să nu fie bruiată de influențele conservatoare ale Familiei.

UNESCO a dat de curând publicității noul său „Ghid Tehnic Internațional pentru Educația Sexuală”. Iată de pildă ce minunății trebuie să fie învățați copiii de 5 ani la grădiniță și pe care nu le-ar fi aflat niciodată dacă ar fi rămas acasă cu bunicii sau cu Fraülein:

- pe lângă învățarea de pe rost a „Cântecului Alfabetului”, băiețeii trebuie să „descrie” o familie ne-tradițională, ca de exemplu cele de lesbiene sau de (doi sau mai mulți) homosexuali care cresc un copil;

- fetițele trebuie să poată „defini genul și sexul biologic și să explice care este diferența dintre ele”;

- recunoscând Genul ca un concept de natură socială, micuții vor „exprima ceea ce simt în legătură cu propriul lor sex biologic și gen”;

- picii își vor „manifesta respectul” pentru părinții homosexuali, în conformitate cu maxima: „Toți oamenii trebuie să fie liberi să iubească pe cine doresc”;

- copilașii de cinci ani vor trebui să caute „adulți de încredere” (alții decât părinții) pentru a învăța despre „ei înșiși, sentimentele și corpurile lor.”

(Pentru cititorii neduși la grădinițele occidentale, să precizăm că Teoria Genului afirmă că, spre deosebire de Sexul biologic, Genul este determinat de condițiile sociale. Astfel, un băiat biologic poate descoperi „în sinele său” că este fată și are dreptul să pretindă a fi tratat(ă) ca atare. Și invers.)

Nu trebuie să fii Silviu Brucan ca să pricepi că (inclusiv prin numirea ca premier a europarlamentarei Viorica Dăncilă) PSD încearcă să facă pace cu Bruxelles-ul promovând masiv agenda stângistă a UE: legea „experților în egalitatea de șanse” din companii, grija milimetrică pentru paritatea bărbați-femei în conducerea partidului, retorica corect politică și acum instituționalizarea copiilor etc.

Declarațiile lui Dragnea privind organizarea Referendumului pentru Familie în luna mai sunt o gogoriță și nu trebuie să păcălească pe nimeni.

Chiar dacă legea de organizare a consultării populației va fi votată, ea va fi tergiversată suficient de mult de Klaus Iohannis, pentru ca, între timp, să se pronunțe sentința a Curții Europene de Justiție în cazul cuplului de homosexuali Adrian Coman – Clay Hamilton. O recunoaștere a căsătoriei lor de către România va duce aproape sigur la blocarea referendumul.

Marți, 27 martie, la Curtea de Justiție a UE a început audiea lui Coman. Miercuri, 28 martie, Klaus Iohannis rânjea larg, silabisind lung: „Luna mai este o lună frumoasă... Nu știu dacă și pentru referendum... Nu cred că e nici un motiv de grabă.”