Astăzi, 15 ianuarie, se împlinesc 168 de ani de la nașterea marelui poet național Mihai Eminescu. Prilej perfect să facem o scurtă trecere în revistă a ceea ce mai înseamnă astăzi mitul eminescian, îngăduită de criticul literar și eseistul român contemporan Paul Cernat. Vorbim despre teoria conspirației în ceea ce privește moartea poetului, despre tabloidizarea politică a imaginii sale și despre cât de reale sunt sau au fost ideile politice care l-au animat.

Evenimentul Zilei: Ce mai înseamnă astăzi poetul Eminescu?

Paul Cernat: Mi-e greu să spun ce mai înseamnă Eminescu azi pentru publicul larg. Presupun că audiența lui reală e legată de ce a mai rămas din ideea de „poet național” în epoca actuală, de nivelul învățămîntului nostru umanist și din statutul literaturii în societate. Îi văd, deseori, imaginea politizată tot mai tabloidizat, folosită ca pretext în disputele dintre ultranaționaliști și globaliști, adulația și contestarea fiind deopotrivă superficiale și dubioase. Văd, de asemenea, cum proliferează teoriile conspirației potrivit cărora Eminescu ar fi fost asasinat la ordinele masoneriei junimiste („Și mai potoliți-l pe Eminescu”) pentru că a denunțat alianța cu Puterile Centrale. Asemenea fantezii nu pot fi combătute rațional. Ele vin din credințe iraționale, complexe identitare și o mare neîncredere în discursurile oficiale.

​

FOTO: Paul Cernat

„O psihoză maniacodepresivă tratată prost”

- Cum a murit, de fapt, Eminescu?

- A apărut acum cîțiva ani, sub egida Academiei, o incitantă culegere de studii, realizată cu participarea multor medici, despre „patografia lui Eminescu”, pe urmele lucrărilor mai vechi ale doctorilor Nica și Vuia. Concluzia generală era că poetul n-a murit de sifilis nervos, ci de psihoză maniaco-depresivă tratată greșit cu mercur. Ideea complotului nu stă, oricum, în picioare în nici o variantă. Cea a malpraxisului medical, da. Scenarii se pot face, nu-i vorbă, iar cînd există semne de întrebare, ele sînt imediat umplute cu fantasmele persecuției, ceea ce spune mult despre nevrozele noastre politice.

Mai mult decât un creator de limbaj liric

- Iubirile lui Eminescu, sursă de inspirație sau de amărăciune?

- În ce privește biografia, inclusiv amoroasă a poetului, despre care au apărut în perioada interbelică două-trei romane, s-a cam spus ce era de spus (ar fi poate amuzant să amintesc disputele interbelice dintre Lovinescu și Călinescu referitor la temperamentul poetului: inhibat sau robustsenzual?). În anul 2000, editarea corespondenței inedite de dragoste Eminescu-Veronica Micle a împrospătat semnificativ cazul. N-are însă rost să trivializăm opera eminesciană în felul alegoriei colportate, cîndva, de I. Al. Brătescu- Voineşti, potrivit căreia Lucefărul era Eminescu, Demiurgul – Titu Maiorescu, Cătălina – Veronica Micle, iar Cătălin – Caragiale, care avusese o aventură cu Veronica. Că veni vorba: se pare că numele Cătălin n-ar fi existat nicăieri înainte de Luceafărul. Poetul l-a creat ca dublet masculin al Cătălinei, al cărei nume exista în mai multe limbi. Prin urmare, Eminescu n-a fost doar creator de limbaj liric, ci și de nume proprii care s-au impus! (...)

„Mitul eminescian, autentic și rezilient”

- Ce înseamnă, de fapt, mitul Eminescu?

- Ironizat de unii, compromis de alții, mitul eminescian e autentic și rezilient. E, aș spune, rezultatul unei combinații între excepționalitatea poetică, un destin tragic simbolic, un complex colectiv de vinovăție al contemporanilor și o imagine compensatorie pentru complexul „nenorocului istoric” autohton. Un fel de victimă sacrificială care, eșuînd în istorie, își ia revanșa dincolo de moarte, într-un plan cosmic, metafizic. Ca blazon național, Eminescu a legitimat la nivel de excelență tradiția cultă a literaturii române dechizînd-o către modernitatea cea mai matură a limbajului poetic și filosofic (traducerea din Critica rațiunii pure a lui Kant e o probă majoră). Și asta deși era un conservator și, uneori, un reacționar nostalgic după Evul Mediu al voievozilor și pîrcălabilor. La urma urmei, ce gînditori reacționari importanți am avut înainte de el? Doar tombatere sărace cu duhul. (...) Evident, multe din ideile politice și economice eminesciene nu mai pot fi susținute azi, nu erau nici pe vremea lui, dar onestitatea atitudinilor și idealismul lor dezinteresat nu pot fi negate”.

Patriot ardent și naționalist cu accente xenofobe”

Evenimentul Zilei: Cine a fost jurnalistul Mihai Eminescu? Xenofob sau patriot?

Paul Cernat: Publicistul și ideologul Eminescu a fost, în același timp, un patriot ardent și un naționalist cu accente xenofobe, care vedea în evreii neasimilați și în „greco-bulgărime” o „pătură suprapusă” parazitară. Violențele sale pamfletare și reveriile paseiste deconcertează, dar trebuie să le privim în contextele epocii. A-l folosi ca armă în războaie politice mi se pare abuziv, după ce fost anexat de regimuri totalitare în căutare de legitimitate simbolică. (...) A fost, în fond, produsul unei Bucovine austroungare în care etnicii români erau oprimați, și un avocat al cauzei românilor din provinciile istorice sub ocupație străină – în felul acesta trebuie înțelese și imprecațiile controversate din Doină, și cultul basarabenilor pentru el. Era un autohtonist profund atașat de miturile și tradițiile noastre străvechi, dar și un cosmopolit format de marea cultură occidentală și de cea a Orientului, un produs de lux al Vienei și al Berlinului universitar, într-o perioadă în care xenofobia și protecționismul erau în creștere, o perioadă de criză și decadență a marilor imperii europene. Era, apoi, un artist cu o conștiință estetică neobișnuită – e destul să-i parcurgem Caietele, splendidele arte poetice sau dicționarul de rime. Un visător utopist, un vizionar fantast comparabil cu Novalis, Holderlin sau Nerval, bun cititor al lui Edgar Poe și compatibil, în plan filosofic, nu doar cu pesimismul mizantrop al lui Schopenhauer, ci și cu nihilismul profetic al lui Nietzsche. (...)

„Continuă să ne reprezinte la vîrf și o va face încă multă vreme”

„Într-un studiu reper despre mutațiile poeziei românești, regretata universitară clujeană Ioana Em. Petrescu a urmărit felul în care Eminescu i-a influențat pe marii noștri poeți moderni de după el. Adică de la Arghezi pînă la Nichita Stănescu. Inclusiv avangardiștii noștri interbelici l-au prețuit. Doar Macedonski a fost o excepție notabilă – Eminescu l-a acuzat de corupție, pe vremea cînd era guvernator al Sulinei, iar Macedonski a comis acea epigramă nefericită urmată de atacuri pe care le-a plătit multă vreme. Există totuși compatibilități de fond între cei doi rivali cu agende opuse. Sigur, toți liberalii, de la cei din secolul 19 la globaliștii de azi, i-au contestat ideologia. E normal. (...) N-am stat să număr toate exegezele eminesciene apărute în ultimele două decenii, dar ele sînt foarte numeroase și, unele, remarcabile. Ca și prietenul său Caragiale, alt clasic greu traductibil, Eminescu continuă să ne reprezinte la vîrf, și o va face încă multă vreme”.