Într-un interviu acordat pentru EvZ, Adrian Curaj, fost ministru al Educației, a vorbit despre autonomia universităților, finanțarea acestora, lipsa mecanismelor privind efectuarea studiilor de caz, dar și despre principalele probleme ale sistemului universitar din România.

-Evenimentul Zilei: Cumajută Unitatea Executivă pentru Finanțarea Învățământului Superior, Cercetării, Dezvoltării și Inovării, finanțarea învățământului universitar din România, de care vă ocupați în prezent?

- Adrian Curaj: În primul rând, ajutăm financiar o parte a învățământului superior. Agenția face recomandările privind finanțarea universităților pornind de la numărul de studenți și domeniul lor de studiu. Ea este diferită în funcție de aceste lucruri. De exemplu, într-o clasă la arte, unde poate sunt cinci studenți, este o mare diferență față de o clasă standard unde sunt 20-25. Pe de altă parte, la medicină costă foarte mult infrastructura de care ai nevoie, inclusiv costurile de consumabile. Sunt ajutoare diferite, pornind de la tipul programului de studiu. Cu cât acesta se duce spre doctorat, costurile cresc. Finanțarea este și ea condiționată. Nu toți banii se duc pe numărul de studenți, ci, evident, legat de acest număr, se pune un pic de culoare. Această culoare este performanța – cea a cadrelor didactice, căci cu cât sunt mai performanți, cu atât sunt șansele ca aceștia să aducă lucruri noi și interesante în relația cu studentul.

- În ce fel a mai contribuit agenția la dezvoltarea învățământului?

- De-a lungul timpului, agenția a fost aproape de exercițiile de evaluare și clasificare a universităților, de exercițiile de ierarhizare a programelor de studii și, de asemenea, am dezvoltat acel portal – Registrul Matricol Unic – locul unde sunt înregistrați toți studenții. Înainte de existența acestuia, au fost situații în care, din păcate, au fost emise diplome pentru oameni care nu au fost cu adevărat la acea facultate. Chiar dacă erau originale, ele au fost eliberate în mod fraudulos. Cu acest registru unic se creează un spațiu de încredere, în care numai persoana pentru care este trasabilă formarea poate să primească la sfârșit o diplomă. Suntem un sistem competitiv și o arată fluxul de români plecați peste tot în lume. Școala românească și produsele ei sunt foarte apreciate. Sunt de principiu că trebuie să ne formăm oamenii bine, să fie liberi, să-și exprime opțiunile și să circule oriunde. Dacă suntem suficienți de buni, se vor întoarce. Pentru mine este important să pregătim tinerii pentru a intra pe piața muncii, să fie performanți, dezinvolți, să știe să lucreze în echipă, să aibă încredere în ei, să gândească critic, dar, bineînțeles, să fie și pregătiți în profesie.

- Explicați-ne cum sunt realizate studiile privind repartizarea fondurilor alocate de la bugetul de stat universităților?

- Din păcate, noi nu avem niciun fel de mecanism la nivelul Ministerului Educației care să finanțeze studii. Este foarte important acest aspect. Dacă ne-am uita în Marea Britanie, Consiliul Rectorilor are în fiecare săptămână cel puțin un studiu care explică trecutul, prezentul și viitorul. Toate lucrurile acestea trebuie într-adevăr plătite. De exemplu, există contracte pe expertiză. La Comisia Europeană astfel de contracte se pot face foarte rapid, cu experți, printr-un mecanism prin care li se solicită să vină cu un studiu. Cred că ar trebui să avem și noi astfel de mecanisme rapide. Dau un exemplu: cum ar arăta tezele de doctorat, care în prezent sunt foarte voluminoase, dacă nu ar avea mai mult de 70 de pagini? Să facem un studiu. Să vedem care ar fi consecințele, impactul și să adoptăm un astfel de model. Tezele au cinci articole, un început de 20 de pagini și tot același număr la concluzii. De ce nu facem chestia asta? Pentru că nu avem un „document de standard” de 20 de pagini, care să îmi facă această recomandare. Am dat un exemplu foarte simplu, dar care ar putea avea consecințe majore.

- Din punctul dumneavoastră de vedere, ce alte studii ar mai trebui să avem?

 

- De exemplu, un studiu din care să putem observa cum ar arăta autonomia universitară deplină. Universitățile sunt instituții publice. Ani în urmă, au fost și de drept public. Care e diferența? Dacă sunt instituții publice au condiționări foarte puternice în utilizarea fondurilor proprii. La momentul acesta, universitățile au fonduri extraordinare, dar utilizarea lor ar duce în deficit bugetar tocmai din acest motiv. Dar dacă ar fi de drept public? Nu ar schimba proprietatea, dar ar avea libertatea să-și utilizeze resursele, ar fi autonomia care ar veni cu tot cu responsabilitate din spate. De obicei, noi cam uităm de responsabilitate. Unde este un astfel de studiu? Eu nu știu. Un astfel de document ar arăta ce ar însemna să nu se mai dea diplome cu Ministerul Educației. În Anglia nu există diplome cu ministerul sau Departamentul de Educație. Veți vedea diplome emise de Oxford și alte universități. Când voi vedea prima diplomă pe care să scrie „Universitatea Politehnică București”, România? Acest lucru ne-ar responsabiliza mai mult - nu mai este astfel diminuată prin tot felul de mecanisme.

- Ce proiecte ați mai implementat de-a lungul timpului?

-Noi am implementat proiecte cu bani direct de la Bruxelles, Erasmus, dar și cu bani din fonduri structurale pe dezvoltarea capacității administrative. De exemplu, așa a apărut Registrul Matricol Unic și am discutat despre internaționalizare, am pregătit ulterior întreg pachetul. Se mai fac studii, dar problema e că aceste proiecte vin și pleacă. În schimb, dacă ar exista o finanțare pe termen mai lung din partea Ministerului Educației, ar însemna că am avea permanent rapoarte care ar pune presiune pe de altă parte. Dar ar căuta să ofere și soluții la îndemâna decidentului. Dacă ministerul ar avea un program de finanțare, chiar dacă ar fi mic, să zicem între 1.000 și 5.000 de euro per studiu, am avea acel „document standard”. În Europa a crescut și e pe val acel program lansat de președintele Emmanuel Macron și anume universitățile europene. Ele pun accentul, pentru prima dată de mulți ani, pe educație. Sigur, având grijă de cercetare și inovare. Educația este axa principală. România nu poate intra într-un astfel de mecanism, deoarece nu se poate face parteneriat între Ministerul Educației și universitatea X, din orice țară ar fi ea. În momentul de față suntem scoși din joc. Cred că sunt cinci instituții de învățământ superior din România care au intrat în consorții pentru prima înscriere de universități alternative europene. Pentru alea care ies câștigătoare, eu aș face o serie de acțiuni pentru un interval anume de timp, astfel încât universitățile să poată emite diplome de la ele. Astfel, se face ușor-ușor schimbarea.

- Ce credeți că se va întâmpla cu universitățile din moment ce scade numărul de absolvenți de liceu?

- Părerea mea e că România are prea multe universități. Am spus-o și când eram ministru al Educației. Aș utiliza diverse mecanisme de recompensă. Cred că ar fi extraordinar ca administrația locală să poată contribui nelimitat, dar în același timp, în limitele bugetului, la finanțarea acestora. Gândiți-vă ce ar însemna să existe o universitate metropolitană. Administrația locală poate chema la o masă toate universitățile dintr-un oraș, să le spună să găsească o formă de colaborare, o soluție instituțională de a se prezenta internațional. Acest lucru ar fi o formulă ca aceste instituții să ajungă în celebrele topuri internaționale ale universităților, iar astfel, administrația locală să le finanțeze. Contează foarte mult prestigiul pe care îl au universitățile. Lumea din străinătate se uită la acest aspect. Prestigiul nu e făcut pe nimic.

- Care considerați că sunt cele mai mari probleme ale sistemului universitar din România?

- Ne lipsește „autostrada” transformărilor, care leagă ceva cu altceva, dar nu trebuie să schimbăm anual opțiunile de legătură. Opțiunile politice nu schimbă „autostrada”, ci „benzile” pe care se circulă. În învățământul superior lipsește autonomia deplină. O altă problemă e faptul că, de 20 de ani, nu finanțăm absolut deloc, instituțional, cercertarea în universități. Dacă ne uităm la studii internaționale recente, veți vedea asocierea cu finanțarea instituțională a cercetării cu impactul pe termen mediu și lung a ceea ce se întâmplă în universități.

- Există o discrepanță între ce se cere pe piața muncii și ce pregătesc facultățile?

- Studentul intră acum la facultate, iar în funcție de sistem, termină peste trei, patru sau șase ani. Între timp, el poate avea legături cu piața muncii, poate lucra part time. Problema este că „meseriile de viitor” nu prea se pot defini din prezent. Piața se mișcă foarte bine. Peste 60% dintre locurile de muncă de astăzi peste 10 ani nu vor mai exista.

- ANOSR solicită adoptarea în regim de urgență a amendamentului care le asigură studenților participarea în proporție de 25% la alegerea rectorului. Cum vedeți această solicitare?

- Mie mi se pare extrem de important ca studenții să fie prezenți, vizibili, să-și expună dorințele și să fie actori importanți în cadrul universităților. Până la urmă, ei nu sunt clienți, ci sunt parte a jocului fără de care acesta nu există. Nu știu care trebuie să fie procentul, dacă să fie mai mare sau mai mic, cert este că studenții trebuie să fie acolo. Ar trebui să avem și o cercetare, un studiu, în acest sens. Dar...

- Credeți că Ministerul Educației ar trebui împărțit în două? Unul să se ocupe de învățământul preuniversitar și unul de cel universitar?

- Pe termen scurt este opțiunea de a separa cercetarea de educație. Sunt variante diverse în Europa. Dar, în cazul de față, soluția cea mai interesantă pentru moment este un Minister al Educației, Științei și Inovării, care să aibă un ministru și un ministru-delegat. De ce o astfel de formulă? Pentru că ministrul-delegat este și el parte a guvernului. Am avea astfel doi oameni la masa de lucru care să susțină permanent educația, cercetarea și inovarea. Ar fi o voce mult mai puternică.

- O concluzie de final?

- Eu cred că școala românească are o capacitate imensă. Trebuie să fim tari, să facem în așa fel încât tinerii noștri să aibă un semestru european obligatoriu și să aibă o perioadă tot obligatorie, la un angajator. Și cred că mai trebuie să ne folosim de toate mijloacele într-un spațiu de autonomie, care înseamnă și responsabilitate, să facem universitățile românești atractive cât mai mult posibil într-o luptă globală.