Repet! Cine crede că România profundă se modifică, se transformă cumva, se înșală amarnic. Se spune că, ironic, Nicolae al II-lea, ultimul țar al Rusiei și văr cu Regina Maria, ar fi spus: „România nu este o țară, este o meserie“.
Într-adevăr, rămânem unici în Europa prin felul nostru de a fi. Care nu este nici de ieri, nici de azi, ci, poate, dintotdeauna. C.L. Sulzberger, corespondentul ziarului „New York Times“ la București, în perioada interbelică, nota că „mita era ceva banal. Chiar primul funcționar pe care l-am cunoscut a deschis un sertar de la birou plin cu teancuri de valută și a încercat să mă mituiască, oferind un curs pe piața neagră cu 15% mai mare decât cel pe care mi-l oferise portarul de la Athenée Palace“.
Într-o carte fascinantă. „Fantomele Balcanilor“, Robert D. Kaplan, „înarmat“ cu descrierea României făcută de alți cronicari, descoperă uimit că nimic nu s-a schimbat. Kaplan o citează pe Olivia Manning, soția unui conferențiar de la British Council în anii ’30 și care a publicat bestsellerul „Trilogia Balcanică“ - transformat în SUA chiar într-un serial de televiziune: „România este ca un nebun care a moștenit o avere (păduri, râuri, petrol, minereu...). Toată este risipită absolut ilogic“. O imagine de o actualitate flagrantă, dacă ținem cont de ceea ce s-a întâmplat după 1989. Cu un elan debil, România și românii spoliază acest teritoriu, mai ceva decât vandalii.
Înclinarea spre lux și consum a românilor este o altă ispită, venită parcă din blestemul istoric. Se confirmă astfel teoria lui Mihail Manoilescu, care susținea că ideea românului despre avere și venit este epicuriană; că scopul românului este consumul, cu toate bucuriile lui, și că năzuința acestuia spre lux și confort este irezistibilă: „Românul vorbește cu o admirație neeconomisită de omul care știe să trăiască, iar băiatul de viață tip specific românesc este desigur mai simpatic, mai uman și mai nevinovat în toată ființa lui. (...) Concepția estetică a vieții, pe plan vulgar, înseamnă a înțelege traiul ca o petrecere. Cât de caracteristică și cât de românească este noțiunea intraductibilă de chef, care nu poate fi transpusă exact, nici prin cuvântul francez la noce, nici prin cel german Bummel! Cheful este o manifestare, în același timp egoistă și generoasă; el înseamnă ignorarea pentru o clipă a grijilor și răspunderilor. (...) Românul adevărat nu este niciodată meschin și își râde de aceia dintre compatrioții lui cum sunt unii ardeleni care arată deprinderi raționale și cuminți în administrarea cheltuielilor lor. Ideea românului despre avere și venit este epicuriană; scopul acestora este consumul cu toate bucuriile lui. Năzuința spre lux și confort este irezistibilă, nu numai în burghezie, ci chiar și în clasa mijlocie și în țărănime. De câte ori poate, românul se aruncă spre îmbrăcăminte de mătase, spre case frumos mobilate și mai ales spre automobile“.
Dramatică descriere, o frescă vie a timpurilor de ieri și de azi. Acest mod de viață, această patimă i-a uimit și îi uimește pe străini... și ne face unici! Da, țarul avea dreptate, să fii român este o meserie. Nu a dracului de grea, dar e o ocupație care îți ia destul de mult timp, dacă nu cumva chiar îți acaparează existența.
Ca om de dreapta, am doza mea de naționalism, dar asta nu mă împiedică să observ unele carențe, tare ale comportamentului românesc. Pe care, dacă le scoți în evidență, nu înseamnă că o faci în bășcălie, că-ți demitizezi poporul. Dimpotrivă, poate încerci să corectezi ceva. E destul de greu, e adevărat, pentru că, după cum spunea E. O. Hoppe, „diavolul are în România o viață întortocheată și neobosită“.
Recomandările noastre
