Kant spunea, pe bună dreptate, că sarcina cea mai grea dată omului este educația. Din acest motiv nu ne miră faptul că educația se caută încă pe sine, iar acest lucru se întâmplă peste tot în lume. La noi am văzut tentativa de a o pune pe un anumit făgaș, stabilită în Legea 1/2011, dar au intervenit atâtea schimbări că legiuitorii se gândesc să facă alta, care să nu aibă doar organizarea sistemului schimbată, ci și o bună parte din filosofia lui. Avem inițiative la nivelul președinției, al parlamentului și la ministerul de resort. Deci iată, numai la noi în țară, cel puțin trei factori de decizie importanți caută căi mai bune pentru ea. Pe lângă acestea există multe propuneri venite de la actori individuali, de la specialiști în diferite domenii, unele chiar implementate în învățământul particular.

Nu voi contesta dreptul nimănui de a produce și propune terorii și abordări noi. Ceea ce pot însă contesta este validitatea lor, gradul de adecvare și de respect față de natura omului, de chemarea lui. Faptul că aici, în domeniul înțelegerii omului, nu sunt clare lucrurile permite tuturor să aibă o părere. Dar ele sunt mult mai aproape de a fi clarificate decât cred majoritatea celor care fac încercări asupra educației. Ignorând aceste lucruri, majoritatea propunerilor nu sunt decât încercări nereușite, asemănătoare  celei de a aprinde un foc în paie ude, ori de a face o frecție la un picior de lemn.

Mereu ne gândim cum să transmitem informație, cum să culturalizăm mai bine tinerii, dar nu înțelegem viața ca sistem integrat super-inteligent, bazat pe cel puțin trei tipuri de programare extrem de complexă fiecare în parte. Specialiștii în culturi și funcționarea lor, cu deosebire Hofstede etc în cartea Culturi și organizații, ne spun că avem o programare genetică, una culturală și una personală. Succesul și împlinirea vieții vin din buna integrare a celor trei tipuri de programare, gestionarea lor eficientă și constructivă.

Nu cred că ați văzut o propunere de educație care să țină cont de toate trei și să arate calea spre integrarea lor. Mai mult, sunt aproape convins că majoritatea propunerilor nu țin cont nici măcar de faptul că omul este un sistem, cu nevoi ce pot fi identificate precis pornind chiar de la natura sa sistemică. Astfel este neglijată cea mai complexă și mai verificată teorie asupra motivației umane, Self-Determination Theory. Ea recunoaște cele trei nevoi psihologice de bază, de autonomie, competență și integrare, și ne arată clar că viața fiecăruia trebuie respectată și stimulată ca să fie condusă din interior. Prin satisfacerea lor integrată, prin dobândirea artei de a împlini aceste nevoi, omul evoluează cultural și își împlinește viața.

În cartea Tribal Leadership (Logan etc) avem chiar și o prezentare a nivelurilor de evoluție culturală. Astfel, în evoluția pe cinci niveluri culturale, doar de pe nivelul trei începe să apară satisfacția, legată cu deosebire de creșterea autonomiei. Omul își spune aici „Eu sunt grozav.”. Pe nivelul patru, când nevoia de competență este satisfăcută în cadrul unor grupuri, oamenii își spun „Noi suntem grozavi!”. Abia pe nivelul cinci, când este satisfăcută matur și corespunzător nevoia de integrare, oamenii își spun ”Viața e minunată!”.

Cu autonomia și cu competența este mai ușor de lucrat. Dar aceasta creează și un înalt nivel de egoism individual și grup. Acestea se opun integrării autentice, în care importanța și efortul tuturor este recunoscut și apreciat. Lipsa încrederii poate fi însă compensată. În cartea Viteza încrederii, Stephen Covey ne arată că cele două ingrediente de bază ale încrederii sunt competența și caracterul. Altfel spus, mai trebuie adăugat caracterul, comportamentul integru, care nu lasă părți ale ființei cu interese limitate să preia conducerea întregului.

De aceea încă o probă pe care trebuie să o treacă orice propunere de sistem educațional este proba caracterului. Aceasta este și cea mai grea pentru că e dincolo de competență, ori e suprema competență. Căci o persoană cu caracter nu se apucă de îndreptat viața altora, de propus abordări pentru sisteme extrem de complexe până când nu le înțelege bine. Nu putem înțelege omul și sistemul educativ fără a ține cont măcar de cele menționate mai sus, fără a adopta o perspectivă transculturală, detașată de programarea culturală. Putem face sute de încercări, toate vor fi incomplete până când perspectiva care ne leagă de tradiții, obiective și modul de organizare nu este privită dintr-un cadru mult mai larg și cu alte intenții, mai cinstite și mai oneste.

Intenția educației curente este de a impune elevilor anumite lucruri, de a-i convinge (constrânge) prin mijloace exterioare să studieze – spre binele lor (!), bine pe care nu îl înțeleg, este una lipsită de respect. Mai adecvată și cu caracter ar fi abordarea în care noi propunem educația cu iubire, ca pe un sprijin oferit tinerilor pentru a reuși satisfacerea cu succes a nevoilor lor psihologice de bază. Astfel în loc să îi îndoctrinăm, să îi programăm cultural, le-am feri sprijin pentru a se detașa de culturi și a lua ce e mai bun din fiecare.

Evident, ca să nu fiu doar un cârcotaș, ca să nu fiu lipsit de caracter, am și eu o propunere ce ține cont de cele de mai sus, construită după mulți ani de cercetare aprofundată. Ea este prezentată mai detaliat în cartea De la mecatronică la educația smart, și poate fi descărcată gratuit de pe pagina cu cărți online a Universității Tehnice din Cluj Napoca.