Alegerile din Spania au dus la dispariția și în ultima țară în care nu avea guvern de coaliție – deși ultimele guverne minoritare fuseseră susținute de alte partide – la dispariția Executivelor monocolore. Mai mult, alegerile au arătat dificultatea majoră, dacă nu chiar imposibilitatea formării coalițiilor majoritare mozaic, dacă nu compromisurile extreme necesare pentru a guverna în Europa modernă, sub spectrul amenințării instabilității perpetue. După ce Germania a soluționat problema echilibrelor fragile prin Marea Coaliție – care pare și ea să-și trăiască ultimul ciclu acum, amenințând cu disoluția după europarlamentare – și Marea Britanie amenință să intre în aceeași zodie a fragmentării partidelor tradiționale și apariția partidelor anti-sistem și a extremei drepte naționalist-populiste.

Dificultatea viitoarei coaliții din Spania vine din două motive: primul, numărul de partide mici separatiste – din Țara Bascilor și Catalunia – care sunt necesare socialiștilor pentru a forma majoritatea alături de Podemos, partidul de stânga(chiar și așa lipsește un vot, ce trebuie luat de la micile partide regionale); al doilea, respingerea absolută și disputa ce există între partidul antisistem de stânga, Podemos, și cel de centru dreapta anti-sistem, Ciudadamos. Disputele între cele două, dar și situația de respingere din partea socialiștilor pentru partidul de cealaltă parte a spectrului politic, duce la neguvernabilitatea Spaniei.

De fapt, dificultatea vine din sistemul electoral spaniol care permite apariția cu câteva locuri în Parlament a numeroase partide regionale. Cele 10 locuri în cazul de față, ce dublează partidele regionale separatiste din Țara Bascilor și Catalunia(tot 10 voturi împreună), nu sunt suficiente majorității de stânga Partidul Socialist-Podemos pentru a face o majoritate, așa cum nici alierea cu partidele separatiste nu ajută pe deplin. De altfel, partidul catalan a fost cel care a determinat aceste alegeri anticipate din cauza respingerii bugetului în februarie, fapt ce a dus la crearea guvernului minoritar al socialiștilor (format după căderea guvernului minoritar al popularilor conservatori în urma unei moțiuni de cenzură anul trecut).

Deci pe aliniamentele tradiționale stânga-dreapta, o coaliție nu e posibilă, deși Socialiștii au clamat victoria(cu 123 de fotolii în parlament din 350) iar popularii au anunțat că rămân în opoziție, nefiind capabili să alcătuiască o majoritate nici măcar dacă la Ciudadamos s-ar fi alăturat și partidul de extremă dreaptă Vox. Două precedente marchează actualele alegeri: fragmentarea partidelor tradiționale și absența majorității de stânga sau dreapta. Mai putem adăuga apariția pentru prima oară după moartea lui Franco, în 1979, a unui partid de extremă dreaptă în Parlament, Vox – deși condus de către un fost membru al Popularilor. Și, bineînțeles, absența guvernului monocolor pentru prima dată în politica spaniolă.

Acum președintele socialist – și premier în funcție – Pedro Sanchez are o presiune enormă și, practic, o sarcină imposibilă în a da Spaniei un guvern. Cu Podemos și Ciudadanos avea o majoritate clară, dar reacția președintelui Ciudadanos, Albert Rivera, care a criticat precedentul guvern cu majoritatea dată de separatiști, numindu-l Guvernul Frankenstein, dar și criticile la adresa Podemos, fac imposibilă varianta stabilă. 

Varianta cealaltă, a coaliției mozaic cu separatiștii, are propriile vulnerabilități de imagine, admițând că va obține de la un partid regional votul lipsă. Iar aceste vulnerabilități s-au vădit chiar în modul de declanșare a alegerilor actuale, la căderea bugetului. În plus, Spania e prea emoțională și vulcanică pentru a admite, pentru moment, formulele de coaliții pragmatice tip Mare Coaliție Stânga-Dreapta, așa cum Germania a probat că se poate negocia și realiza fără probleme, în mandate succesive.

Practic, vine o zodie de instabilitate calificată în Spania. Deja suntem la a treia rundă de alegeri anticipate într-o perioadă de 4 ani, cu separatismul catalan viu, atacuri teroriste chiar la Barcelona și 5 dintre parlamentarii majorității viitoare ai partidului catalan aflați în închisooare – e de văzut cum va rezolva Sanchez și această problemă. În plus, Socialiștii preiau pentru prima oară după 11 ani guvernarea după alegeri câștigate, dar cu o victorie a la Pirus și matematica majorității insurmontabilă.

Varianta matematică a Marii Coaliții Socialiști-Populari este, firește, una câștigătoare și ar putea permite o stabilitate și guvern clar majoritar în Spania. Dar democrația spaniolă și componenta emoțională latină - ca să nu mai vorbim despre trecutul celor două partide și afirmațiile explicite ale liderilor Pedro Sanchez și Pablo Casado - fac pur teoretică această perspectivă acum. Însă această soluție ar putea reveni la o viitoare iterație a alegerilor anticipate determinată de instabilitatea cronică.

Și aici lecția germane arată că o asemenea soluție are o perioadă limitată de întrebuințare. După scorul redus al social-democraților germani la ultimele alegeri și în perspectiva unor alegeri europarlamentare la fel de proaste – după sondajele actuale – e foarte probabil ca Marea Coaliție să se rupă și să mergem în alegeri anticipate în Germania sau într-o altă formă de guvernare, odată ce viața politică pare să se fragmentize tot mai mult iar naționaliștii populiști de extremă dreaptă din AfD - Alianța pentru Germania să câștige tot mai multe locuri în Bundestag. Deci a lăsa partidele tradiționale să guverneze e bine, dar trebuie avut grijă cine rămâne în opoziție și cine se anunță la guvernare în viitor, pentru că formula cealaltă ar putea fi mult mai nocivă țării și mai greu de menținut.

De altfel, pe varianta majorității date de partide antisistem, populiste și naționaliste, Italia dă cel mai bun exemplu și o lecție greu de uitat, între Lega(naționalistă) și Cinque Stele(antisistem) fiind o coaliție pe punctul de a exploda în nici un an de guvernare, pe baza diferențelor majore între pozițiile celor doi lideri, vicepremieri în guvernul italian. Experimentarea variantelor la nivel european arată perspectiva instabilității și a coalițiilor mozaic, dificil de realizat și de menținut, în timp ce sistemul bipartid clasic și guvernele monocolore par să fi dispărut pe deplin din spațiul democratic european, odată cu alegerile actuale din Spania.