Al-Baghouz Fawqani – un nume care va intra în istorie. La periferiile acestui orăşel din Siria, printre ruine, hârburi de maşini şi zdrenţe de corturi, unde şi-a încropit tabăra, ultima mână de luptători ISIS se pregăteşte să moară în numele lui Allah, sub asaltul final al forţelor kurde şi americane. Astfel se încheie după opt ani Primăvara Arabă, o uriaşă operaţiune politico-militară care a urmărit să schimbe ordinea lumii.

Cele mai sinistre şi sângeroase evenimente din istorie primesc adesea nume suave, poetice: „Vecerniile Siciliene”, „Războiul celor două Roze” sau „Noaptea de Cristal”. Primăvara Arabă este unul dintre ele.

Evenimentele s-au iscat ca din senin în ultimele zile ale lui 2010, cu masive mişcări de protest în Tunisia, împotriva regimului. În mai puţin de o lună, preşedintele Ben Ali este răsturnat de la putere şi forţat să fugă în Arabia Saudită. Zavera se întinde rapid la ţările din jur: Egiptul, Libia, Siria, Yemen… Organizarea protestelor pare tras la şapirograf şi seamănă în mod straniu cu aşa-zisa „Revoluţie română din 1989”. Altă ciudăţenie: manifestanţii cer în acelaşi timp Democraţie, Libertate şi Islamism, noţiuni care se potrivesc ca nuca-n perete.

Dar probabil cel mai bizar aspect comun al tuturor acestor mişcări este că vizează răsturnarea unor lideri precum Hosni Mubarak, Muammar Gaddafi, Bashar Al-Assad, Abdullah Saleh, care, aşa dictatori cum erau, aveau meritul că menţineau pacea în regiune, ţineau sub control triburile şi excesele lor islamiste, ba, în ultima perioadă, deveniseră parteneri de dialog şi erau primiţi cu toate onorurile în Occident. Să-l luăm de pildă pe tartorul Gaddafi însuşi, care în urmă cu un deceniu arunca în aer avioane. Când a izbucnit Primăvara Arabă, Gaddafi era invitat de Sarkozi să-şi amplaseze cortul în buricul Parisului, vizavi de Elysée, Berlusconi îi pupa mâna când cobora din avion, Tony Blair se gudura pe lângă el, spunându-i „Dragă Muammar”, secretarul de stat Condoleeza Rice vizita Libia (ocazie cu care colonelul s-ar fi îndrăgostit lulea de ea), iar fiul lui Gaddafi, Muttasim, era primit în vizită în Statele Unite, unde purta negocieri cu Hillary Clinton.

Informaţiile ulterioare au dovedit că artificierul şirului de deflagraţii din lumea arabă a fost administraţia Obama, iar explozivul l-a reprezentat Frăţia Musulmană, o puternică organizaţie islamistă, care ajunsese să aibă ramificaţii inclusiv în interiorul Casei Albe.

Să amintim aici şi strânsele relaţii pe care le avea cu Frăţia Musulmană omul de ştiinţă Mohammed El Baradei, cel care prin asigurările sale că Irakul deţine arme de distrugere în masă, a provocat invazia americană şi răsturnarea lui Saddam Hussein, un dictator cam de acelaşi soi cu cei de sus. Evident, nimeni nu a găsit în Irak nici o astfel de armă.

Să amintim şi că bazele şi strategia de organizare a Califatului s-au stabilit în lagărul american din Bucca, în Siria, prin 2004, sub nasul gardienilor. Colonelul Kenneth King, comandantul lagărului, îşi aminteşte că atunci când a fost eliberat, în 2009, un anume Ibrahim Al-Badri, vechi militant Al-Qaidai-a salutat amical pe paznici: „Salut, băieţi, ne vedem la New York!”. Acesta îşi va lua peste câţiva ani numele de luptător de Abu Bakr Al-Baghdadi şi va deveni comandantul ISIS.

Răsturnarea acestui şir de dictatori (cu excepţia notabilă a lui Assad) a aruncat în aer Orientul Mijlociu. Haosul a pus stăpânire pe toată această parte de lume: triburi, clanuri şi familii ajung să se bată între ele pentru putere şi pentru a-şi impune propria viziune sfântă despre Coran şi Sharia.

Era terenul perfect pentru apariţia ISIS.

„Soarele Jihadului a răsărit!” Cu aceste cuvinte a fost proclamat oficial „Califatul Islamic” pe 29 iunie 2014, în prima noapte a Ramadamului. „Musulmani, respingeţi democraţia, laicitatea naţionalismul şi alte gunoaie din Occident. Reveniţi la religia voastră!”, se arăta în comunicatul rostit cu glas de tunet de şeicul Abu Muhamad Al-Adnani Al-Shamim, purtătorul de cuvânt al ISIS.

A urmat o perioadă bizară: Statele Unite şi aliaţii săi occidentali, autorii haosului, principalii vinovaţi (morali, cel puţin) de apariţia ISIS, creează o aşa-zisă Coaliţie militară internaţională, care să distrugă Califatul. Însă, pe cât sunt de belicoase declaraţiile, pe atât sunt de moi acţiunile în teatrul de război. În faţa unei armate de desculţi la propriu (au apărut reportaje delicioase despre şlapii, papucii şi adidaşii jerpeliţi din dotarea jihadiştilor), înarmată precar, super-tehnologia militară occidentală pare neputincioasă.

Dronele bâzâie în călătorii de plăcere şi nu supără pe nimeni, avioanele se întorc din raiduri la baze cu bombele şi rachetele nelansate, kurzii, singura forţă terestră care luptă efectiv împotriva ISIS, sunt lăsaţi singuri şi neînarmaţi. Coaliţia parcă NU VREA să distrugă ISIS. Dimpotrivă, în Siria, de exemplu, pare mai preocupată să-i sprijine pe rebeli (la fel de islamişti ca ISIS) pentru a-şi desăvârşi opera şi a răsturna ultima piesă de domino rămasă în picioare: pe Assad.

Un înalt ofiţer israelian declara cu năduf: „Armata Israelului ar rade ISIS în două luni de pe faţa pământului”.

Neputinţa Occidentului şi eternizarea conflictului provoacă un alt fenomen: imigraţia. Mii şi mii de refugiaţi se îndreaptă spre Vest. Ca şi cum am fi trăit în Evul Mediu, unde informaţiile circulau legate de piciorul porumbeilor, clasa politică şi presa occidentală se crucesc de mirare când primele convoaie de imigranţi pun piciorul pe continent.

În vara lui 2015, Angela Merkel anunţă că Germania este gata să primescă oricâţi refugiaţi, desfiinţând de facto Tratatul de la Dublin. Nu mai există graniţe, nu mai există controale, intră cine vrea. O debandadă generală.

Şocul social este uriaş: Huntington însuşi şi-ar fi pus mâna la gură a mirare, văzând cum mândrele metropole occindentale de până mai ieri se umplu de basmale islamice, cum apar ghetourile musulmane în care nu calcă nici poliţia, cum Sharia şi tribunalele islamice capătă putere egală cu legile laice, cum teroriştii pot ataca oriunde şi oricând, sfidând serviciile de securitate cu bombe, cuţite şi topoare, cum, în fine, stilul de viaţă occidental strălucitor şi comod se întunecă şi se chirceşte sub papucul urmaşilor profetului.

---Paris, azi---

---Londra, azi---

---Berlin, azi---

Corectitudinea Politică, braţul înarmat al neo-marxismului contemporan, sesizează ocazia şi îi ia sub oblăduirea sa minoritatea musulmană, care, alături de cea sexuală, să servească la instituirea modelului social la care visează.

Islamizarea forţată a Occidentului (în paralel cu descreştinarea galopantă, numită şi „laicizare”) are efectul unui pinten care trezeşte la viaţă toate forţele islamiste amorţite din jurul Europei. Turcia islamică de astăzi, de pildă, seamănă mai degrabă cu Imperiul Otoman decât cu Republica lui Atatürk. Iar în Africa de Nord, milioane de perechi de ochi pândesc lacomi la prada bogată de peste Mediterana.

Un adevăr care deranjează cumplit: Trump şi Putin sunt cei care au meritul de a fi intervenit militar decisiv şi de a fi stârpit ISIS, înainte ca proiectul criminal, amorsat de Obama, să fie finalizat. Cu toate acestea, urmările sale sunt de o gravitate fără precedent. Modificările sunt ireversibile.

Mă tem că, pentru multe decenii de acum încolo, visul Occidentului înfloritor, înstărit, cu ştaif cultural şi bun-simţ creştin s-a spulberat.