Un cunoscut cu care dezbat deseori chestiuni de politică internă și internațională, deși el mă sună pentru a-mi spune mie părerile sale și nu pentru a le afla pe ale mele, mă întreabă intrigat de ce n-am fost la sindrofia de la Ateneu. N-am avut invitație? Am avut, îi răspund, sau cred c-am avut, o dată ce am primit mai multe telefoane, ba chiar și un SMS, de la Nelu Barbu, purtătorul de cuvînt al Vioricăi Dăncilă, căruia nu i-am răspuns, nu de alta, dar de cînd a fost suit în prepeleacul de la Palatul Victoria nu mi-a dat nici un semn, deși am făcut împreună un lung șir de emisiuni la B1tv. Nu știu de ce n-a dat nici un semn.

Presupun că, la fel ca în cazul Ancăi Alexandrescu, Nelu Barbu și-a însușit atitudinea ostilă a stăpînilor PSD-iști față de mine. N-ar fi primii mai tineri sau mai copți care fac enorma greșeală de a nu fi solidari cu cei din breaslă, ci cu stăpînii, uitînd că stăpînii trec, în timp ce breasla rămîne. Chiar dacă i-aș fi răspuns și presupunînd – repet, presupunînd, - că ar fi fost vorba de o invitație, tot nu m-aș fi dus. Cunoscutul mă mustră: Cum adică, să ratați un moment istoric? Care moment istoric? întreb eu nițel descumpănit că aud într-o conversație particulară un clișeu expus de televiziunile de știri din ultimele zile pînă la tocire.

Păi preluarea de către România a președinției rotative a Consiliului UE.

Pentru a defini drept istoric un moment din viața unei țări, se impune a stabili patru lucruri:

Dacă momentul respectiv aduce cu sine o postură prin care țara respectivă se deosebește de alte țări în interiorul unei Alianțe. Dacă pentru momentul respectiv, țara s-a zbătut, a depus energii și inteligență pentru a-l atinge și de ce nu? a dat jertfe de sînge.

Dacă momentul respectiv duce în imediat sau în timp la o schimbare în bine în viața țării, a cetățenilor acesteia. Dacă acest moment întruchipează aspirațiile poporului din țara respectivă, dacă nu de veacuri sau decenii atunci măcar de ani întregi.

Aceste patru lucruri se cer stabilite, deoarece cuvîntul istoric, alintare conferită unui moment sau unui eveniment sau chiar unui fapt, semnifică, deși nu se spune, ceva eminamente pozitiv.

Ce e pozitiv și ce e negativ rămîne încă discutabil. Pentru comuniști, Proclamarea republicii populare române e un moment istoric, în sensul de pozitiv. Pentru alții nu e un moment istoric. E cel mult un eveniment tragic. Examinarea momentului de la Ateneu impune o fixare lucidă, scutită de naționalismul de tip catrință și opinci, a funcției de Președinție rotativă a Consiliului Uniunii Europene de România.

La noi, ambele armate propagandistice, și cea Pro -PSD și Cea Pro - Iohannis au supralicitat importanța acestei funcții lăsînd impresia babuinilor că timp de șase luni România va fi șefa UE. Și asta ca semn al unei recunoașteri a rolului și locului de excepție al țării în Uniunea Europeană. Cei cît de cît atenți și la realități, deoarece drogul partizanatului politic nu le-a luat de tot mințile, vor fi observat, nițel nedumeriți, că, deși Șefă a UE, România rămîne mai departe în afara Spațiului Schengen. Păi dacă era Șefă, chiar de la Ateneu, atît Președintele, cît și Premierul ar fi anunțat că obiectivul României pe perioada președinție rămâne admiterea noastră în Schengen. Nu peste șase luni, nu peste cîteva săptămîni, ci chiar de a doua zi. Din cîte s-a văzut însă, noi am continuat și după 1 ianuarie să cerșim admiterea. Și cui i-o cerșim? Lui Jean Claude Juncker, lui Donald Tusk. Celor care – dacă ar fi să credem învîrtoșării naționaliste de la noi – ne sînt subordonați pe perioada președinției. Joi a descins la București o delegație a Comisiei Europene în chestiunea președinției rotative. Dacă această președinție ar fi fost într-adevăr reală, ar fi fost normal ca haita de birocrați de la Bruxelles să descindă pe aeroport în genunchi, pentru a cerși de la Autoritățile române îndurare în perioada cînd România le e șefă. Din tot ce au făcut descinșii se vede limpede însă că pentru birocrații de la Bruxelles cei care dețin președinția rotativă sînt pe post de ospătari de-ai lor. Bătutul pe umăr din partea zurliului de Juncker, indicațiile de Jupînă ale Corinei Crețu, discursul în limba română pentru a-i da gata pe babuini al lui Donald Trusk, dezvăluie realitatea. Ștabi sînt tot birocrații sau mai precis Stăpînii lor din cancelariile Marilor Puteri. Din punct de vedere practic, președinția rotativă preluată de o țară membră a UE înseamnă că țara respectivă asigură suportul administrativ și financiar al Consiliului UE. Asta îi scutește pe birocrații de la Bruxelles de cheltuieli uriașe. E ca și cum la un moment dat s-ar decide la noi ca județele să asigure pe rînd administrarea lucrărilor Guvernului. Fiecare județ ar prelua cheltuieli și munca de rutină a administrației guvernamentale, fără a avea un cuvînt de spus în hotărîrile luate de Guvern. Dacă e o țară din Est atinsă de sindromul „Vai ce nenorocită sînt!”, țara respectivă îndeplinește sîrguincioasă rolul de șefă de tură la hotel, ca să-i zic așa, fericită din iluzia că e Șefă a UE.

Indiscutabil în istoria țării noastre e o premieră. Nu de alta, dar România a fost admisă în UE abia în 2007. N-avea cum să primească o asemenea funcție înainte de 2007 și cu atît mai puțin înainte de 1989. Pe vremea comunismului, România făcea parte din CAER. Sovieticilor nu le-a trecut prin cap să alinte țările Lagărului socialist dîndu-le sarcina de a cheltui timp, bani și energie, în locul Birocrației de la Moscova. Nimeni nu spune că asigurarea președinției rotative trebuie considerată un fleac. Dimpotrivă, ea trebuie luată în serios de către Guvern, de către Președinție, pentru a infirma imaginea calomnioasă de popor care abia am ieșit din grote și atunci doar pentru a urla la eclipsa de lună. De aici însă pînă la a face din momentul de la Ateneu un moment istoric e calea lungă.

E preluarea președinției un moment prin care țara noastră e deosebită brusc între țările membre al UE, ca semn al unui prestigiul ieșit din comun? E preluarea Președinției rotative rezultatul unei zbateri a României, marcate de jertfe? Evident nu. Că voiam sau nu, că ne doream sau nu, momentul venea în chip obligatoriu. Pentru a prelua președinția rotativă n-am făcut nimic deosebit. Pur și simplu ne-a venit rîndul. În istoria UE, decizia ca președinția Consiliului UE să fie îndeplinită pe rînd de statele membre, pentru o perioadă de un semestru, a fost luată în 1992, prin Tratatul de la Maastricht. De atunci, unele state au fost la șefia Consiliului UE de 12 ori ( Germania, Franța, Italia, Belgia). Decizia de înființare a unei triplete a președinției rotative a fost luată prin Tratatul de la Lisabona din 2009. Abia din 2010 funcția a devenit practică. Din ianurarie 2009 pînă acum, președinția prin rotație a fost asigurată de 20 de state. Dintre statele din Est, România e ultima căreia îi vine rîndul la președinție. Astfel, au fost înaintea noastră:

Cehia (ianuarie-iunie 2009), Ungaria (ianuarie-iunie 2010), Polonia (iulie-decembrie 2011), Lituania (iulie- decembrie 2013), Letonia (ianuarieiunie 2014), Slovacia (iulie-decembrie 2016), Estonia (iulie-decembrie 2017), Bulgaria (ianuarie-iulie 2018). Slovenia și-a exersat dreptul în ianuarie-iunie 2008, înainte de instituirea Tripletei. Aduce acest moment o schimbare în bine fie și cu o unghie în viața cetățenilor noștri, în destinul țării?

Firește că nu aduce. Evident, poate aduce o schimbare în rău, dacă momentul va continua să fie folosit de forțe politice interne, în frunte cu Klaus Iohannis, pentru a dovedi că Guvernul Dăncilă nu merita să primească o asemenea sarcină. Dacă adăugăm și campania abjectă dusă la Bruxelles de europarlamentari gen Monica Macovei, Cristian Preda, Sigfred Mureșan, dintre cei pe care i-am numit Siniștrii lui Băsescu, sînt toate motivele să credem că preluarea va aduce cu sine o adîncire a imaginii de rahat a României în lume. Indiscutabil, momentul nu întruchipează aspirațiile de veacuri sau măcar de decenii ale românilor.

Preluarea președinției rotative nu e un moment istoric pentru România. E în schimb un moment care- i dă României posibilitatea de a-și îndeplini corect, exemplar, o îndatorire de membră a Uniunii Europene. Una dintre condițiile acestei îndepliniri e renunțarea la cuvintele mari, umflate cu pompa propagandei, și a trece la treabă. Nu numai la îndeplinirea îndatoririlor față de Uniunea Europeană, dar și – mai ales – față de poporul român. Sper că Viorica Dăncilă va fi înțeles că președinția rotativă a Consiliului UE nu înseamnă a neglija admistrarea țării de dragul datului în stambă pe la Bruxelles.