Regretatul Stephen Hawking despre cum ar putea să arate extratereștrii

Regretatul Stephen Hawking despre cum ar putea să arate extratereștrii

Astăzi, 8 ianuarie 2019, Stephen Hawking ar fi împlinit 77 de ani! În 1963, când a fost diagnosticat cu boala lui Lou Gehrig, medicii i-au mai dat doi ani de viaţă. Dar nu au ţinut seama de voinţa şi de puterea minţii lui Stephen! A încetat din această viață anul trecut, regretat de toată lumea.

 

 

Astăzi, 8 ianuarie 2019, Stephen Hawking ar fi împlinit 77 de ani! În 1963, când a fost diagnosticat cu boala lui Lou Gehrig, medicii i-au mai dat doi ani de viaţă. Dar nu au ţinut seama de voinţa şi de puterea minţii lui Stephen! A încetat din această viață anul trecut, regretat de toată lumea.

 

Nu o să vorbim despre luările de poziție ale regretatului fizician britanic. Dar am în faţă un fanzin universitar, de la Cambridge, din anii 1970, numit „Pulsar”. Evident, despre astrofizică, astronomie, fizică fundamentală, puţină ştiinţă popularizată şi puţină astrologie, dar astrologie făcută la un nivel superior, ştiinţific. Pentru acel articol, despre astrologie, am cumpărat revista, dintr-un anticariat din City. Recent, am realizat că printre articolele de ştiinţă popularizată era şi un articol semnat de Stephen Hawking, „Cum arată extratereştrii”. Erau anii nebuniei UFO şi a serialelor de tip „Invaders”. Se părea că primul contact cu o inteligenţă extraterestră era inevitabil. Teoria conspiraţiei spune că, de fapt, a avut loc, dar totul este secret. Mi-am luat permisiunea să colaborez un pic, să fac unele conexiuni, cu ceea ce am aflat şi din alte surse. Ce o să-mi facă Stephen, o să se scoale din mormânt şi o să mă ia la bătaie? Îl cred în stare!

 

Hawking începe articolul foarte ştiinţific demonstrând că există o mare probabilitate ca modelul carbon al vieţii să fie destul de răspândit în galaxia noastră. Avansează numărul de 10.000 de civilizaţii extraterestre, care pot fi într-o rază de o câteva mii de ani lumină. Probabil, dacă nu sigur, aproape toate aceste civilizaţii sunt mult mai dezvoltate decât civilizaţia de pe Terra. Aşa că este aproape sigur că ei vor veni pe Pământ, dacă nu cumva au şi făcut acest lucru.

 

Articolul continuă, genial, cu o analiză a lanţului trofic de pe Terra. În mod neaşteptat, pe o planetă acoperită mai mult de 80% de apă vârful lanţului trofic este o făptură terestră: omul.

 

La fel ca şi omul, un extraterestru trebuie să fie biped. Dacă evoluţia ei, a făpturii extraterestre, a avut loc pe o planetă foarte grea, cu gravitaţie mare, există posibilitatea, slabă, ca să fie patrupedă. Să ne amintim din serialul SF „Andromeda” în care legendarii vedani, stăpânii Universului, cei albaştri, aveau patru picioare pentru că erau originari de pe Tarn Veda, o planetă cu o gravitaţie foarte mare. Probabil, ideea a fost luată din articolul lui Hawking!

 

Organele, simţurile, trebuie să fie dispuse în cel mai înalt punct al fiinţei inteligente extraterestre. Necesitatea unui craniu este evidentă. Hawking nu crede în moştrii cu coarne, sau colţi, pentru că ar fi îngreunat prea mult craniul şi nu ar putea să lase loc creierului pentru dezvoltare. Mâini articulate, sau tentacule? Tentaculele au avantajul şi seducţia lor, mai ales dacă, spune cu umor autorul, v-a căzut ceva între fotoliu şi perete! Dar, continuă fizicianul, ca să ajungi în vârful lanţului trofic, trebuie să te lupţi, să fii un prădător eficient, cu membre tari, care pot fi folosite ca arme. O caracatiţă are farmecul ei, dar doar într-un spaţiu acvatic, cu trei dimensiuni. Lupta pentru vârful lanţului trofic s-a dat pe pământ, în două dimensiuni. Un schelet puternic, cu coloană vertebrală, este absolut necesar. Poate, fizicianul spune poate, de două ori, exprimând-şi îndoiala - există posibilitatea unor fiinţe extraterestre care să aibă un exoschelet. Dar continuă el, într-o probabilitate foarte mică, extrem de mică, numai unde la bază vieţii este siliciul şi nu carbonul. Nu se oboseşte să ne explice de ce, dar pentru el, probabil, că era un lucru evident.

 

Vederea trebuie să fie binoculară, ca să se poate determina cu precizie distanţele. Poate că extratereştrii sunt capabili să vadă şi în alte spectre, decât cel vizibil pământenilor, poate în infraroşu. Auzul şi mirosul sunt simţuri absolut necesare într-o atmosferă densă, pe bază de oxigen-azot. Extratereştrii pot să mai aibă şi alte simţuri, cum ar fi simţul presiunii, prezent la unele făpturi acvatice pe Pământ şi simţul radiaţiilor, care pot „mirosi urât”, dacă sunt periculoase.

 

Ca mărime şi greutate, fiinţele extraterestre raţionale nu pot să fie microscopice sau să aibă o sută de tone – spune fizicianul. El crede că trebuie să se situeze undeva, la mijlocul scării fiinţelor de pe planeta respectivă. Aşa cum este omul, undeva, la mijloc, între microb şi balenă!

 

Până la urmă, se pare că extratereştrii trebuie să fie destul de asemănători cu umanii, extratereştri-crocodili-reptilieni, sau monştrii cu tentacule, sunt doar în filmele noastre horror!

 

Relatările despre „little green men” pot să fie adevărate. Aici geniul lui Stephen King se dezvăluie, în toată splendoarea lui. Nu, spune el, vizitatorii de pe UFO nu sunt extratereştri. Suntem noi, umanii, peste mii şi milioane de ani! „Omuleţii” nu vin din spaţiu, ci din viitor! Este evident, după grija cu care evită contactul, ca să nu provoce o reacţie temporală, dar şi după analizele pe care le fac pe animale şi subiecţi umani. Cel mai probabil, explică fizicianul, oamenii de peste un milion de ani sunt confruntaţi cu degenerarea genetică şi cu acumularea erorilor prin clonare repetată şi caută răspunsul şi soluţionarea extincţiei lor în trecutul îndepărtat, în istoria Pământului. Teoria „primului bolnav”, prima aberaţie genetică ascunsă, probabil produsă de experienţele nucleare nebuneşti din secolul XX.

 

Ce plăcere rară, citind un articol de Stephen Hawking, ascultându-l pe Mozart, sau uitându-mă la acuarelele lui Degas, sunt cuprins de admiraţie în faţa gloriei pământeşti, de ceea ce are mai bun şi mai frumos umanitatea. În astfel de momente este bine să trăieşti pe Pământ, zâmbind la ziua de mâine, când, cu certitudine ai speranța că, trebuie să fie o altă zi, poate mai bună!