Când am cunoscut-o la repetiția statuilor vivante de la ”Masca”, Zeița Isis arunca săgeți din priviri, întregul ei corp zămislind rotocoale, reci, cutremurătoare, de dragoste. Mai târziu, stând de vorbă cu Andreea Șuilea, actriță din noul val al scenei românești, am încercat să înțeleg cum își construiește rolurile. Vizita la bibliotecă este o etapă indispensabilă.

Andreea este un personaj chiar și în viața de zi cu zi. Așa o percep. Nu cred că face o pauză în momentul în care coboară de pe scândura teatrului. Clocotul din interior nu are ceas.

Cifra cu noroc

Anul trecut și-a finalizat studiile de Actorie la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică din București și de atunci se află în perioada de intership, o altfel de școală, la Teatrul ”Masca”.

Partitura Zeiței face parte din spectacolul mai amplu al statuilor vivante, ”Istoria dansului”, prezentat vara aceasta în aer liber.

Și ating, iată, chestiunea care mă interesează în cel mai înalt grad. Cum zămislești personalitatea pe care o îmbraci artistic? Sau altfel spus cine ești tu, Isis?

Ca să-și răspundă ei înșiși la întrebarea asta, a trebuit mai întâi să meargă în Biblioteca de la UNATC, și nu numai acolo, să caute cărți de istorie.

 

Fișa personajului

Îmi vorbește despre o fișă a personajului. ”Am caiete întregi cu fișe”, zice Andreea. Face teatru de 13 ani, deja, din 2006, de pe băncile liceului. Dar asta e o poveste la care mă voi întoarce puțin mai târziu.

În timpul facultății a învățat de la profesorul ei, Ștefan Velniciuc, cum sunt elaborate aceste fișe. ”Făceam eu ceva oarecum asemănător și înainte, în trupa de la liceu, dar în facultate am aprofundat”.

Practic, tu, actorul, trebuie să descoperi personajul pe care îl vei juca. Pe care îl percepi asemeni unui om. Are nume. În capul listei treci așadar identitatea. Apoi vârsta. Pe urmă ce mănâncă, ce îi place și ce nu îi place să facă în fiece zi. Nu în ultimul rând, defectele și calitățile. Cum îi privește pe cei din jurul lui. Ajungi la un moment dat să respiri odată cu respirația sa.

Pentru fișa asta cauți informații chiar și câteva luni bune. Depinde de amploarea pe care o are acea individualitate. ”Pentru Isis am muncit cel mai mult. Și încă mai caut s-o înțeleg în toate laturile sale”.

N-a ajuns s-o viseze, dar își apropie gândurile de ea. Femeia. Pentru că înainte de ștampila de zeiță e muritoare?!

Și cum ești tu, Isis? Zeița, femeia. Deodată observ cum se schimbă ceva in privirea Andreei. Ochii i-au devenit sticloși. Acum, pe loc, în fața mea. Exact ca în timpul repetiției…

E cea care caută răzbunare, după ce soțul ei, Osiris, a fost ucis de fratele lui, dar e și iubita care, în numele inimii, e în stare de orice sacrificiu. ”Rolul acesta este o provocare pentru mine”.

Poate că nimic nu e întâmplător. Cu tenul ei măsliniu, chipul prelung și trăsăturile bine conturate, ochii migdalați. Domnișoara Șuilea. ”Tu să ții minte că ai o înfățișare exotică”, a fost caracterizată cu mulți ani în urmă.

 

Curiozitatea din liceu

Și dacă tot ne întoarcem la trecut, spun despre interlocutoarea mea că întâlnirea ei cu teatrul se petrece în timpul clasei a IX-a, pe când era eleva Liceului Teoretic ”Alexandru Ioan Cuza” din Capitală. ”A fost din curiozitate, la început. Apoi curiozitatea s-a transformat într-o mare pasiune”.

Văzuse afișul unei trupe care abia se formase în 2005, ”Ocaua”. Era a liceului în vremea aceea. Se căutau membri ai noului colectiv. Au venit vreo 60 de colegi de-ai ei, dintre care, la final, au rămas șase sau șapte. ”Nu era un concurs, cu poezii sau monolog, ci doar erai întrebat de ce te interesează teatrul. A rămas cine a dorit cu adevărat să rămână”.

Urmează exerciții de dicție și de respirație. Și pregătirea unui spectacol, ”Copilul cu o singură aripă”, de Matei Vișniec, unde noua mea cunoștință o joacă pe Oarba. ”Eram atât de speriată. Mi se părea cel mai dificil rol”.

Exerciții pe stradă. Pentru Oarba

Precizare. Ne aflăm în 2007. La un an după ce intrasei în trupa asta. E început de vară și până în toamnă tu trebuie să intri în pielea nevăzătoarei. Să ”vezi” asemeni ei cu alte simțuri. Pentru public, să realizezi privirea aceea. În gol...

În vacanța de vară face un anume exercițiu, ieșind pe stradă, zile în șir. Își alege un punct și privește numai spre acela. Fără să mai dea cât de mică importanță la tot ce se întâmplă în jurul ei. ”Încercam să nu clipesc și priveam numai spre acel punct”. În timp ce mergea își spunea și textul.

M-ai făcut curios. Și crezi că cei cu care te-ai întâlnit, vecini ori străini, nu și-or fi zis în sinea lor ceva de genul – ”uite-o, săraca de ea! – la care Andreea apasă pe ideea că nu i-a păsat. Ce a contat dintotdeauna e că nu vrea să simuleze când e pe scenă. ”Am fugit întotdeauna de falsitate”.

În toamnă, când s-a întors la scoală și le-a arătat colegilor din trupă felul în care privește dincolo de obiecte, de orice, toți au fost șocați de transformarea de care fusese capabilă fata asta. Pentru Oarba!

 

Cel mai important premiu

Cu trupa ”Ocaua” merge în diverse festivaluri de teatru pentru liceeni, în București și în Oradea, Brașov, Călărași.

Cel dintâi premiu al ei a fost exact pentru rolul pe care îl făcuse în piesa lui Vișniec. Era apreciată perfecțiunea rolului secundar feminin.

Când numele îi e strigat, nu-i vine să creadă. Ajunge pe scenă și este întâmpinată de marea actriță Irina Petrescu, cea care îi șoptește că ”ești foarte talentată”.

Retrăiește momentul și se îmbujorează. Vorbele acelea au fost pentru ea mai ample, în comparație cu premiul însuși. ”Pentru mine a fost o confirmare. A fost un imbold, să merg mai departe”.

O paranteză în viața ei

Drumul artei nu e mereu unul simplu. După liceu, se angajează ”în domeniul farmaceutic”, cum se exprimă, fără să intre în amănunte. În plus, dă examen la Jurnalism, la Universitatea din București. Și asta pentru că părinții nu văzuseră cu ochi buni teatrul. Nu ești nici pe departe primul actor care spune acest lucru, o consolez.

Deci mergeai la cursuri, la facultate, învățând la zi, și totodată te duceai să-ți câștigi și pâinea. ”Fugeam dintr-o parte în alta”.

De jurnalism nu s-a apropiat în niciun fel. Fusese doar un compormis pe care îl acceptase, considerând în sinea ei că e tot creativitate. În perioada aceea scrie povești pentru copii. Se adaugă atracția mai veche pentru desenul în creion.

Îți duci acolada asta din viața ta până la final, adică cei patru ani de facultate. După care pui piciorul în prag și decizi că de Teatru nu te desparți. Era lumea care te aștepta. Din gândurile și din speranțele tale.

 

Un vis pe care nu îl uită

E momentul unei destăinuiri. Un vis pe care nu l-a uitat niciodată. ”S-a întâmplat la puțin timp după ce terminasem liceul”. L-a visat pe actorul Mircea Albulescu. Venise pe scenă, acolo, la liceu, și făcea exerciții de spadă cu un elev.

Din greșeală, elevul îl împunge, fatal, pe maestru. ”Am fost singura care s-a dus să-l sprijine. Era îngrozitor, curgea mult sânge, iar eu eram speriată. Atunci domnul Albulescu mi-a spus pe un ton răspicat că eu trebuie să-l ajut cu un singur lucru. În viață trebuie să înveți să pășești cu palmele. Așa mi-a spus”. Cuvinte al căror înțeles încă încearcă să-l deslușească.

Mircea Albulescu nu venise niciodată la acel liceu, nu făcuse excerciții de actorie cu elevii, iar Andreea nu l-a cunoscut nicicând, personal. ”Îmi pare rău că nu am ajuns să îl cunosc, pentru că i-aș fi povestit acest vis”.

Un model

La Teatru a dat prima oară în 2014 și a picat. Abia în 2015 e admisă. Și iată-ne azi. Eu te ascult. Tu povestești.

În timpul facultății trece cu brio printr-un examen foarte greu. Rolul Mamei din ”Efectul razelor gama asupra anemonelor”. Îl considera atât de dificil pentru că o văzuse pe Olga Tudorache întruchipând aceeași narațiune.

Olga Tudorache este modelul ei de actriță. ”Am descoperit în mine resorturi pe care nu le bănuiam”, ducând la bun-sfârșit această încercare.

 

Bașii nu o scot din ritm

Suntem aproape de finalul conversației noastre. Vreau să vă spun ceva. În timpul emisiunii ActReflect, pe care o realizez în studioul ”Evenimentului zilei”, încep să se audă niște bubuituri groaznice. Ca și cum pereții ar fi vrut s-o ia din loc. Erau bașii de la scena din vecinătatea redacției, în pregătirea unui concert.

Ce remarc în acele momente la intervievata mea e că nu schițează nici măcar un capăt de supărare, nu se încurcă în cuvintele pe care mi le spune, ca și cum nimic nu se întâmplă în jurul ei. Are de rostit niște eșantioane ale clipelor ei. Și o face cu atât de multă seninătate. Plutește pe norișorul său.

”Al patrulea perete”

Să fie și acum ”al patrulea perete”? Așa spun actorii. Ești pe scenă, dar tu nu îi privești pe spectatori. Ești în lumea ta, în povestea pe care o ai de exprimat. Cea mai mare greșeală e să te uiți la cineva din sală.

Din curiozitate, face așa ceva în timpul unui spectacol, în vremea liceului. Pe loc a uitat tot ce avea de interpretat. ”Nu mai știam unde sunt”. Se deconcentrase. ”Și nu mă uitasem decât o fracțiune de secundă în sală”.

A reușit să se remonteze destul de repede, însă de atunci și-a promis că nu va repeta naivitatea asta.

 

Poezia susține gestul

Altă pagină din manualul artistului. Tehnică învățată de la Mihai Mălaimare. Să vă pun în temă. Ea, Zeița Isis, în cinci momente din ”Istoria dansului”, arată tot atâtea episoade din existența ei. Fiecare cu propriul său mesaj pe care trebuie să-l transmită. Numai gestual. ”Am înțeles cât de puternică este emoția transmisă din privire”.

A memorat câte un fragment de poezie. Strofe conținând un anume sentiment. Episodul și versurile, alese de ea. Episodul și starea aceea, de dragoste, de dor sau de ură, de renaștere. Spune poezia în gând. Cuvintele amplifică fluxul emoțiilor către public. E o modalitate, inedită, prin care noi, spectatorii, o înțelegem pe Isis.

Scândura. Palmele?

Andreea Șuilea e la începutul carierei. Înțeleg temerea, nu numai a ei, ci a generației din care face parte. Când o întreb de viitor. ”Vreau să știu cum îți păstrezi toată energia pentru a face meseria asta întreaga viață. Nu contează obstacolele. Voi lupta până la capăt”.

Nu a fost la niciun casting pentru vreun film. Nu a vrut. Dedicată teatrului în toată fibra sa. ”Îmi place scândura”. E ceva, cum se exprimă ea, care poate fi atins și înțeles în profunzime. Cu palmele fiecărei picături de sudoare.