Înființarea unui Muzeu Național de Istorie a Evreilor și al Holocaustului (MNIEH) reprezintă, alături de legislația aprobată împotriva discriminării de către Parlamentul României, poate cea mai fecundă idee pe care România a avut-o în planul descoperirii istoriei sale recente.
Cunoașterea istoriei durerii poporului evreu, cunoașterea și identificarea cu precizie a marilor greșeli ale istoriei, recunoașterea aportului seminal pe care acesta a avut-o la făurirea statului modern român, reprezintă imperative morale, culturale și educaționale absolute pentru o țară modernă si europeană cum este astăzi România.
De aceea rămân uluit cum o idee atât de necesară este distrusă de amatorismul cu care se promovează implementarea ei. Actualul ministru al culturii a purces la un adevărat heirupism marxist, tipic șantierului BumbeștiLivezeni pentru a arăta (nu știm cui) că el va crea acest muzeu. Fără a înțelege dimensiunea reală a proiectului, birocratul de pe Dâmbovița a creat mai multe probleme decât a oferit soluții. Propunând amalgamarea a patru muzee, toate centre de cultură și de identitate perfect conturate și promovînd curtea din spate ca spațiu existential al memoriei istorice, ministrul Breaz dorește neapărat să ne arate lipsa de profesionalism și de înțelegere a esenței special și specifice a demersului său.
Indiferend de situație, un astfel de muzeu nu poate fi construit prin folosirea simbolurilor durerii pentru manipulare politică. Căci, în afară de câteva mici câștiguri politice, cauzate de calcule cât se poate de cinice și absolut irelevante pentru scopul și dimensiunea unui astfel de muzeu, nimic din ceea ce se propune nu are de a face cu seriozitatea unui gest civilizațional care să cuprindă atât trecutul plin de sânge cât și viitorul plin de înțelepciune. Pentru realitatea nemiloasă a vieții evreilor din România, dată de către legile rasiale criminale ale unui Ion Antonescu, pentru a înțelege conceptul funest, aprobat la nivel national, de „numerus clausus” (numar limita în limba latină, prin care copii de evrei erau eliminați din școlile și universitățile românești, fiind astfel discriminați în baza apartenenței lor etnice și religioase) pentru înțelegerea exactă a dimensiunii Holocaustului perpetuat pe teritoriul României, pentru ororile legionare, pentru crima nationalist-antisemită și pentru durerile evreilor de zi cu zi, spaimele lor, nedreptățile suferite cotidian, un muzeu nu poate decât să ofere început de dialog. Iar tocmai acest început este ratat cu înverșunare de către Breaz. Dialogul pe care societatea românească trebuie să îl înceapă cu ea însăși, să îl dezvolte și să îl accepte este deja prea întârziat. Națiunile Europei de astăzi, toate și-au asumat greșelile și marile erori. În spațiul crimei anti-semite România nu a asumat nimic, nu a recunoscut nimic, rămânând la nivelul ideologic al lui Roller si al manipularii totalitare din timpul comunismului. Indiferend de situație, națiunea română nu a privit drept istoria trecutului recent, unde demența antisemită a fost prezentă în toate planurile. Nici până astăzi, nimeni nu a construit un dialog real prin care națiunea română să devină conștientă de participarea ei la una dintre cele mai cumplite crime ale secolului XX. Acest muzeu trebuie sa ofere exact suportul necesar unui astfel de dialog, metodic și necruțător, prin care toți cetățenii să afle că nu numai în Germania a avut loc Holocaust. Mai mult națiunea română trebuie să conștientizeze adevărul imuabil că istoria evreilor din România se împletește, adeseori până la identitate, cu istoria poporului și statului român. Iată obiective necesare, imperative aș spune, pe care un muzeu de talia celui propus trebuie să și le propună.
În loc de această realitate, prin decizii pripite și măsurători greșite, am ajuns ca o curte (mare ce-i drept) din spatele unui muzeu simbol al Bucureștilor să devină piatră de încercare pentru acest proiect, mai mult să dezvolte noi tensiuni culturale pe un teren deja minat de spaimele create prin descoperirea adevărului istoric. Astfel de tensiuni nu numai că nu fac bine dezvoltării proiectului, dar crează impresia unei depășiri a graniței de civilitate. Un muzeu al Istoriei Evreilor și Holocaustului nu poate fi construit prin crearea de tensiuni noi. Subiectul este atât de contemporan cu noi, atât de real, amintirile atât de proaspete, durerea atât de vie, încât se cere nu numai atenție mărită dar și o strategie reală. Această strategie trebuie să fie inclusivă, trebuie să aibă piloni solizi în spațiul cultural, istoric și de cercetare științifică. Fără o asemenea abordare, fără a demarca în mod clar obiectivele de interese obscure și limitative, dialogul curajos propus de existența unui astfel de muzeu este îngropat de tendințe extrem de periculoase.
Cine a vizitat muzeul Yad Vachem din Ierusalim va fi proiectat în lumea durerii, a crimei abisale, a morții fără definiție. Rolul acestui muzeu este acela de a educa, de a prezenta istoria așa cum a fost ea, de a povesti vizitatorilor realitatea acelor ani. Yad Vachem nu propune disensiunea și diviziunea, întreg complexul fiind inconjurat de grădini verzi, de artefacte ale istoriei evreiești, de mult soare. Muzeul durerii poporului evreu reprezintă șansa uluitoare pe care poporul român o are de a construi un viitor prin care acceptarea greșelilor să se facă conștient, pentru a nu le mai repeta. Reconcilierea României cu trecutul său nu poate începe prin zgomotul dat de gesturi imature și prost gândite. Breaz trebuie să fie primul care să știe acest lucru. București are nevoie de un astfel de muzeu. Pentru numele lui Dumnezeu însă, de ce trebuie să fie atâta furie și atât zgomot? Muzeul Național de Istorie a Evreilor și Holocaustului trebuie să fie far de lumină, nu zdrăngănit de orgolii mici și aculturale.
Recomandările noastre
