– Florian Saiu: Punând față-n față fenomenul Pieței Universității, din anii 1990, cu protestele anului 2017, din Piața Victoriei – putem spune că a progresat societatea noastră sau bate pasul pe loc de 30 de ani? Care ar fi asemănările dintre manifestațiile de atunci și cele de acum?

Ana Blandiana: Comparaţia dintre cele două «pieţe» se impune. Asemănările sunt evidente, nu numai în fond, ci şi în formă, nu numai în intensitatea protestului, ci şi în intensitatea urii care a fost organizată împotriva lor, nu numai în calitatea intelectuală a protestatarilor, ci şi în dezinteresarea revendicărilor. De la „Reformă şi adevăr” la „Justiţie, nu corupţie!” revendicările sunt pledoarii pentru statul de drept aflat în pericol.

COPYRIGHT 2008 ARTISTA PHOTO AGENCY

Înainte cu frâna de motor activată

– Și diferențele?

– Diferenţele țin de extinderea ariei protestelor, de la Bucureşti la toate marile oraşe, ceea ce dovedeşte o reală maturizare a spiritului civic şi o reducere a zonelor active de pe harta manipulărilor. În ceea ce priveşte societatea noastră, nu se poate spune că a bătut pasul pe loc, dar a înaintat tot timpul cu o frână de motor pusă cu obstinaţie de vechile reţele de putere, iar din când în când apare chiar spaima că istoria ar putea face marche-arriere.

– Ce rol a jucat și mai joacă manipularea maselor în România?

– Un rol important, având la dispoziţie atât diabolicul instrumentar al comunismului, cât şi lipsa de scrupule a capitalismului sălbatic.

Despre democrație

– Ce înseamnă democrația, astăzi, stimată doamnă? Au înțeles românii, cu adevărat, democrația?

– Atunci când nu există, în dictaturi, democraţia este un ideal. Atunci când există, ea devine un instrument, un instrument cu ajutorul căruia pot fi înfăptuite lucruri minunate sau dezastre. Ea rămâne un ideal în măsura în care realizează şi respectă statul de drept.

Fotografii: Pascal Ilie Virgil, Arhivă personală

Interviul este doar un fragment dintr-un dialog amplu pe care l-am publicat în 2017 în revista „Caiete Critice”.