Evenimentele din decembrie 1989 au fost „disecate” pe larg într-un punct de vedere preliminar al Serviciului Român de Informații, întocmit în anul 1993, prin care instituția face o analiză extrem de interesantă a ceea ce s-a întâmplat acum 25 de ani. Documentul a fost publicat în revista ,,Ordinea”, a editurii Omniapres..

Sfârșitul anilor ’80 a fost marcat, în Europa Centrală și de Est, de căderea în serie a regimurilor comuniste. (...) Anul 1989 acumulase o serie întreagă de tensiuni care anunțau fără dubii evenimentele din decembrie.

Pe de o parte, în contextul geo-politic al perioadei, regimul de la București reușise să-și atragă atât adversitatea Occidentului, cât și pe aceea a ,,conducătorilor statelor frățești”, unele înscrise mai de mult pe linia reformelor, altele convertite mai nou la gorbaciovism. (...) Pe de altă parte, pe fondul degradării vertiginoase a vieții sociale, absența oricărui semn de schimbare la Congresul al XIV- lea al P.C.R. aruncase țara într-o stare de spirit vecină exploziei, întrucât singura așteptare care mai deschidea orizont acceptabil era cea cu privire la căderea regimului totalitar.

De ce revolta a izbucnit la Timișoara

De altfel, orice analist serios ar fi tras concluzia că iminența unei revolte sociale este de domeniul evidenței și ca atare, momentul detonării este numai o chestiune de timp. Condițiile generale întrunite la nivelul întregii țări erau marcate, însă, în anumite zone, de particularități favorizante. Asemenea condiții speciale erau întrunite, cu certitudine, la Timișoara:

● existența unei atitudini anticomuniste manifestate în rândul populației locale, mai puțin predispusă la ,,așteptarea” schimbării situației;

● plasarea zonei geografice respective la confluența unor factori de propagandă extrem de activă și în aria de recepție optimă a unor posturi radio și TV din țările vecine, ale căror emisiuni erau centrate pe „problema românească”;

● o mai mare influență occidentală de tradiție democratică în concepția și comportamentul localnicilor;

● intensa mediatizare de către centrele de propagandă din Europa Occidentală și Ungaria a „abuzului pastorului Laszlo Tokes”;

● persistența unui cadru de relații (inclusiv de rudenie) și contacte mult mai dezvoltate cu cetățenii din țările Europei Occidentale și Centrale, apropierea frontierei, precum și specificul compoziției etnice a regiunii ofereau, în mod natural, condiții propice unor forțe externe pentru acțiuni îndreptate împotriva regimului comunist din România. (...)

Forțele de ordine, depășite de situație

Protestul inițial, cantonat strict pe o problemă particulară (evacuarea lui Laszlo Tokes), precum și acțiunile violente din Piața Maria au constituit ocazia declanșării unui protest social, care, de data aceasta, avea o cu totul altă conotație: obținerea unor condiții mai bune de viață și schimbarea regimului politic. Astfel, numărul persoanelor implicate a crescut rapid (forțele de ordine estimându-l la peste 1.000). (...) Acțiunea forțelor de ordine a crescut și ea rapid în amploare și intensitate, fiind angrenate progresiv efective locale ale miliției, trupelor de securitate, pompierilor și trupelor de grăniceri. Între altele, aceste acțiuni s-au soldat cu reținerea a circa 180 de participanți, până la data de 17.12.1989, ora 4.40 (conform înregistrărilor efectuate de grupa de comandă a fostului inspectorat județean Timiș al M.I.).

Situația creată a fost receptată de organele locale și centrale ale puterii ca prezentând un pericol extrem de mare. Pentru prima dată, forțele de ordine implicate până în acel moment se dovediseră incapabile să mențină situația sub control, ceea ce, probabil, pentru vârfurile comuniste conducătoare a constituit un semnal sever, a cărui semnificație releva că, în realitate, nu era vorba de ,,grupuri violente de huligani”. De altfel, anchetarea celor reținuți – efectuată de cadre de miliție și securitate – evidențiază proveniența multora dintre aceștia din rândul personalului muncitor de la întreprinderi timișorene. (...)

Indicativul „Radu cel Frumos”

Din ordinul lui Ceaușescu, au intrat în acțiune și unitățile din zonă ale Ministerului Apărării Naționale (componente ale Diviziei 18 mecanizate – inclusiv unitățile din Buziaș – și Divizia 34 Apărare Antiaeriană) care s-au adăugat celor aparținând Ministerului de Interne, aflate deja în teren.

Decise să „restabilească ordinea” cu orice mijloace, vârfurile politice comuniste au impus, în acest sens, implicarea unui sistem de forțe care, prin dimensiunile sale, era disproporționat în raport cu amploarea evenimentelor din acel moment. În sprijinul acestei idei vine și faptul că forțele existente pe plan local urmau să li se alăture unități militare din Arad, București, Buzău, Caracal, Craiova, Caransebeș etc., cât și decizia conform căreia coordonarea acțiunilor revenea unor reprezentanți ai eșaloanelor superioare de partid și militare, trimiși special în acest scop la Timișoara. (...)

Declararea „stării de necesitate” în Timișoara a condus la punerea în aplicare a planurilor de acțiune pentru situații deosebite. La scurt timp după aceasta, în dupăamiaza zilei de 17 decembrie (ora 14.15) s-a transmis primul ordin de „alarmă de luptă parțială” către U.M. 01115 (Giroc), toate celelate unități din garnizoană fiind alarmate până la ora 18.45 prin transmiterea indicativului „Radu cel Frumos”. Aceste ordine au constituit baza pentru înarmarea tuturor militarilor, distribuirea muniției de război și scoaterea în stradă a tehnicii de luptă. (...)

Morții de la Timișoara și mitingul de la București

Acțiunile militare, desfășurate de unități ale M.A.P.N. și M.I (trupe de securitate și grănicerești) alături de forțele de ordine (miliție) au atins intensitatea maximă în ziua de 17 decembrie 1989 (inclusiv noaptea dinspre 18 decembrie).

Astfel, din totalul victimelor înregistrate la Procuratura Militară, în data de 17 decembrie au fost ucise prin împușcare 66 de persoane și rănite 196. Celelalte victime (7 morți și 98 de răniți) s-au adăugat în cursul acțiunilor din zilele de 18 și 19 decembrie. Cu toate acestea, în ziua de 20 decembrie Timișoara continua să se afle în stradă. Devenise evident că acolo începuse Revoluția română, iar soluția reprimării nu mai putea fi operantă.

În aceste condiții, pentru izolarea focarului nu mai rămânea accesibilă decât soluția politică, iar pentru instrumentarea ei, N. Ceaușescu alege o cale îndelung exersată: organizarea, în dimineața zilei de 21 decembrie, a unei ,,adunări populare”, menită a înfiera acțiunile ,,huliganice” de la Timișoara și a produce o dovadă publică a ,,adeziunii maselor” la politica dusă de conducerea P.C.R.

Contrar intențiilor cu care fusese organizat, mitingul din 21 decembrie se transformă, însă, în ceea ce a fost considerat ,,momentul de izbucnire spontană a nemulțumirii populare” din București. Deturnarea mitingului a fost urmată de apariția în principalele puncte ale centrului Capitalei a unor grupuri de manifestanți care scandau lozinci anticeaușiste și cereau mulțimii să li se alăture.

La început, acestor grupări li s-au alăturat puțini bucureșteni dar, în funcție de curajul personal al fiecăruia, populația din jur a început să-și exprime deschis aprobarea față de manifestanți, al căror număr creștea într-un ritm îngrijorător pentru factorii de putere. (...) Cadre din Miliție și de la fosta Securitate a municipiului București (S.M.B.) în ținută civilă, au reținut manifestanți, în special în rândul celor care avea ieșiri violente (spargerea unor vitrine - cazul Librăriei ,,Mihai Eminescu”, spargerea parbrizelor unor autobuze și troleibuze ai căror conducători refuzaseră să oprească pentru a bloca traficul etc. (...)

Această atitudine incoerentă a forțelor de ordine a fost factorul care a întărit curajul populației de a se alia grupărilor și a trecerii la manifestări deschis anticeaușiste (deja se făceau afirmații de genul ,,Miliția nu le poate face nimic”). Intensitatea maximă a acțiunii s-a înregistrat aproximativ între orele 15.00 și 20.00, când în zona centrală a orașului s-au adunat câteva mii de oameni din cele mai diferite medii socio-profesionale și de toate vârstele care scandau lozinci anti Ceaușescu.

În Piața Universității existau „privitori” și revoluționari. S-a tras din blindate

În intervalul menționat (15.00 - 20.00 din 21 dec.) s-au încercat câteva acțiuni de descurajare: lansarea, în viteză, a unor TAB-rui printre cei care manifestau, manevre ale unor cisterne ale pompierilor, care au stropit grupurile cu un amestec de apă și substanțe chimice urât mirositoare etc. Odată cu lăsarea întunericului, o bună parte din cei adunați în zona centrală a Capitalei – în special oameni în vârstă – s-au retras, activi rămânând tinerii, mulți dintre ei studenți, dar și indivizi fără ocupație.

De altfel, relatări ale unor persoane care au luat parte, direct, la evenimentele din acea zi atestă că în zonele ,,fierbinți” (în special Piața Universității, în vecinătatea Hotelului ,,Intercontinental” și a Restaurantului ,,Dunărea”) existau grupuri organizate care se manifestau activ și coerent, în vreme ce masa, într-o vizibilă stare de agitație, se mișca și acționa haotic, pendulând de la un grup la altul. Pentru a se apăra, manifestanții construiseră între ei și forțele de ordine, o baricadă formată din câteva autovehicule, o remorcă răsturnată și din mobilier scos din incinta retaurantului ,,Dunărea”. De asemena, pe trotuarul din dreapta ,,Hotelului Intercontinental” exista un număr relativ mare de persoane care nu se alăturau manifestanților, ci doar îi priveau și, uneori, îi încurajau. Privitorii se mai aflau concentrați și în zona gurilor de metrou din Piața Universității. Înspre orele 24.00 au intrat în acțiune și forțele de ordine din cadrul I.M.M.B (scutierii), care au început să-i vâneze pe manifestanți. În timpul asalturilor au fost prinși unii dintre cei care se aflau în zonă. Cei capturați erau duși în aumite ,,puncte de colectare”, (unul se afla în fața Hotelului ,,Negoiu” iar altul în spațiul aflat în fața fostului Minister al Comerțului Exterior – stația de troleibuze Piața Universității), după care erau urcați în dube și duși pentru identificare și înregistrare, pe platoul fostei Miliții a Capitalei, iar apoi transportați la închisoarea Jilava.

Un moment deosebit al acestei nopți l-a constituit ieșirea din dispozitiv și trecerea prin piața a tancurilor. După ce, inițial, se încercase, fără succes, spargerea baricadei cu ajutorul unui TAB.

Datele culese din discuții cu persoane aflate la fața locului susțin că, după ce s-a anunțat prin portavoce ca lumea să se împrăștie, întrucât în piață vor intra tancurile, unul dintre blindate s-a îndreptat spre remorca răsturnată și a împins-o, deschizând o breșă largă. Această manevră a provocat accidentarea mortală a câtorva persoane aflate în apropiere. După o scurtă oprire, în timpul căreia echipajul a tras o rafală cu mitraliera de la bord, tancul s-a îndreptat în viteză spre intersecția Piața Universității, apoi s-a angajat pe Bulevardul Republicii. Primul blindat a fost urmat de celelalte patru, două urmând același drum cu primul, iar două avansând spe Piața Unirii. Există persoane care, prezente în piață, afirmă că, pe Bulevardul Republicii, blindatele au tras din nou cu mitralierele, din mers, spărgând vitrinele magazinului alimentar din imediata vecinătate a Ministerului Agriculturii. Dupa ce blindatele au părăsit zona, în piață au pătruns atât forțele de ordine, cât și trupele M.Ap.N. care, cu brutalitate, i-au împrăștiat pe demonstranți, obligându-i să se refugieze înspre Piața Unirii și străzile adiacente Pieței Universității. Eliberarea pieței a fost urmată de cărățarea urmelor, acțiune pentru care au fost folosiți lucrători de la Salubritate.

Până în acest moment, însă, Bucureștiul înregistrase deja 49 de morți și 599 de răniți. Ziua de 21 avea să confirme potențialul revoluționar al întregii țări. În această zi, în paralel cu Bucureștiul, o serie întreagă de alte localități ale țării înregistrează evenimente care aveau aceeași semnificație, se arată în punctul de vedere al SRI, din 1993.