Situația generată de greva cadrelor didactice ar reclama, probabil, o analiză profundă, complexă și complicată deopotrivă, măcar dacă ne gândim la faptul că este primul protest sindical din ultimul sfert de secol care influențează puternic agenda politică, prin amânarea rocadei de premieri. Totuși, resorturile interne ale acestui demers par să nu intereseze pe nimeni, pentru că nimeni nu mai ia în calcul soluții care să se adreseze cauzelor profunde, ci doar măsuri pompieristice, superficiale și de moment.
Cum am ajuns aici?
1. Pe de o parte, degradarea accelerată a culturii politice a dus la lipsa de viziune. Niciun decident aflat astăzi în postura să dea răspunsuri, de la președinte sau premier și până la ministrul de resort, nu ar fi în stare să ofere o definiție a educației, darămite să explice diferența dintre educație și învățământ. Despre viziunea pe care modelul educațional ar trebui să o aibă nici nu mai merită să discutăm, dacă ne gândim la criticatul pachet de legi recent adoptat, transformat și adaptat din cel anterior, al fostului ministru, la rându-i și acela bazat pe pseudo-programul prezidențial a cărui întocmire a durat 8 ani.
2. Pe de alta, lipsa viziunii și metodei în conceperea unei strategii în domeniul educației este dublată de o subfinanțare crasă, salarizarea neputând atrage astăzi decât pe cei mai incompetenți absolvenți, în cea mai mare măsură, plus o nesemnificativă minoritate de idealiști cu vocație. Banii nu sunt deloc singura problemă: și dacă de mâine salariile ar crește exponențial, rezultatele unui sistem abominabil din punct de vedere organizatoric și curicular nu vor fi mai bune. Dar ar exista șansa ca oameni valoroși, inteligenți și capabili să vină la catedră, educând măcar prin exemplul personal.
3. Degradarea atmosferei din viața publică din ultimii 18 ani, începând cu primul mandat prezidențial al lui Traian Băsescu. Populismul inept și revanșard, accentuarea clivajului social prin învrăjbirea diferitelor categorii demografice sau profesionale, instrumentarea urii față de adversarii politici rămân constante din 2005 și până azi. Rezultatul, amplificat enorm și de tehnologie, se vede în zgomotul surd al ocării permanente ce cuprinde o societate mai fragmentată ca niciodată. Iar această permanentă tensiune a condus la un grad uriaș de neîncredere. Deși ultimii doi ocupanți ai fotoliului de la Cotroceni aveau cel puțin responsabilitatea morală a unei direcții vizionare, și nu a mixului de indolență, incompetență și obrăznicie, ei nu ar fi reușit înfăptuirea eșecului fără armata de țuțeri și argați, care să li se supună interesat, măcar până spre finalul mandatului.
Și totuși:
România se află azi în cea mai bună situație economică și geostrategică din istoria ei. Să-i mulțumim lui Ion Iliescu pentru Acordul de la Snagov, din 1995, care a stabilit traiectoria euro-atlantică a țarii. Mai simplu spus, prezentul nu e atât de negru, însă lucrurile bune și cu care ne lăudăm sunt efectul inerțial al apartenenței la selectul club occidental, demers început acum 28 de ani și consfințit acum 19 (NATO), respectiv 16 (UE). De atunci până azi nu există nicio direcție precisă, ceea ce face ca viitorul să nu sune deloc bine. Pentru că tot România este azi într-un proces accelerat al depopulării, prezintă cele mai mari disparități socio-economice între regiuni și are un grad uriaș de analfabetism funcțional.
Concluzia:
Greva profesorilor, dincolo de păreri mai mult sau mai puțin obiective, este doar vârful unui aisberg, un simptom vizibil al unor boli cronice, ignorate de toată lumea. Dacă acuzații de fraude electorale fără vinovați (la Sectorul 1) sau blaturi vizibile (la prezidențiale) indică fragilitatea evidentă a democrației, pierderea legitimității guvernamentale îi consfințește acesteia apusul în forma știută anterior. Nu salariile profesorilor sunt miza, ci conștientizarea lipsei de încredere a celor guvernați în guvernanți. Iar dacă liderii de sindicat au vrut inițial maximizarea unor rezultate, e clar că astăzi fenomenul e scăpat de sub control, prin absența oricărui dialog constructiv. Indiferent care va fi deznodământul, acest protest ar trebui să fie cel mai mare semnal de alarmă pentru clasa politică. Cel mai probabil e și ultima șansă de a începe redresarea.
Recomandările noastre
