În seara zilei de 10 mai 1866, după depunerea jurămânului în calitate de domn al românilor, Locotenenţa, care condusese ţara după îndepărtarea lui Alexandru Ioan Cuza, şi Guvernul se strâng la Palat pentru a-şi oferi demisiile şi a permite lui domnitorului să formeze primul guvern. Astfel, în prima sa zi ca domnitor al ţării Carol I a numit, în data de 11 mai, un nou Consiliu de Miniştri care să reunească reprezentanţi ai tuturor formaţiunilor politice.

Primul ministru desemnat de noul rege a fost Lascăr Catargiu, provocând o mare supriză. Deşi I.C. Brătianu fusese primul român pe care principele îl cunoscuse, acesta a decis să nu îi acorde preşedinţia guvernului deoarece i se dezvăluise ca un om „îmbibat de ideile parlamentarismului modern voind să conceadă influenţa în conducerea treburilor publice unor pături sociale cât se poate de largi”. Pe de altă parte, conform memoriilor sale, Lascăr Catargiu făcuse asupra tânărului principe „cea mai bună impresie”, prin firea potolită, moderată şi pragmatică.

Un guvern cu doar şapte ministere

Primul guvern Lascăr Catargiu a funcţionat între 11 mai -13 iulie 1866. A fost un guvern de coaliţie, de orientare conservatoare, moderată şi radicală. Încă de la primul discurs susţinut în faţa Adunării, Lascăr Catargiu anunţa că scopul acestui executiv este acela de a-l susţine pe „alesul nostru Carol I”. Acest prim guvern avea numai şapte ministere care erau împărţite astfel: Ministrul de Interne – Lascăr Catargiu, (conservator, care era şi premier), Ministrul Afacerior Străine – Petre Mavrogheni (conservator), Ministru de Război – Ioan Grigore Ghica (independent), Ministrul Finanţelor – Ion C. Brătianu (liberal radical), Ministrul Justiţiei – Ioan C. Cantacuzino (centrist), Ministrul Lucrărilor Publice – Dimitrie Sturza (liberal moderat), Ministrul Cultelor şi Instrucţiunii – Constantin A. Rosetti (liberal radical).

Apărarea ţării de otomani, prima misiune a noului guvern

Prima misiune a cabinetului a fost aceea de a pune ţara în stare de apărare în urma atitudinii ostile exprimate de Imperiul Otoman. În decembrie 1861, Poarta a recunoscut „faptul împlinit” la 24 ianuarie 1859, însă numai pe durata domniei lui Cuza. Cum acesta fusese îndepărtat de la putere, Turcia şi-a concentrat forţe militare însemnate în câteva puncte importante la sud de Dunăre. Exista astfel temerea reală a unei invazii, iar preocuparea guvernului era aceea de a pune ţara în stare de apărare. Principatele Unite se aflau atât sub suzeranitate otomană, cât şi sub garanţia colectivă a Marilor Puteri. Acestea se opuneau vehement atitudinii exprimate de Turcia, însă guvernul român avea datoria de a proteja graniţele statului. În acest sens, la 19 mai, Ministerul de Război primeşte finanţarea necesară pentru a pune armata pe picior de război şi sunt mobilizate câteva unităţi importante pe linia Dunării.

Prima Constituţie a fost concepută după model belgian

Cel mai important eveniment din viaţa politică internă a fost dezbaterea cu privire la adoptarea noii Constituţii. Încă de la instalarea sa pe tron, Carol a convocat Adunarea Constituantă pentru a-i atribui misiunea redactării şi elaborării unei noi legi fundamentale, care să facă din domnia sa un regim democratic şi constituţional. Noua lege fundamentală a fost adoptată de Adunarea Constituantă la 29 iunie şi promulgată de Carol I la 30 iunie şi publicată în „Monitorul oficial” din 1 iulie 1866. Era alcătuită după model belgian, fără aprobarea Marilor Puteri, având şi caracterul de prima constituţie internă românească. Pe plan extern, ea a fost percepută ca o manifestare a independenţei, căci prevedea ereditatea domniei şi atribuţiile unui domn suveran, depăşind statutul de autonomie recunoscut prin tratatele internaţionale. În acelaşi timp, legea fundamentală nu amintea nimic de suzeranitatea otomană şi de garanţia colectivă a puterilor europene. Principiile Constituţiei erau separarea puterilor în stat, suveranitatea naţională, guvernarea reprezentativă şi responsabilă în faţa cetăţenilor, monarhia ereditară prin drept de primogenitură. Garanta drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, precum egalitatea în faţa legii, libertatea învăţământului, a presei, a asocierilor şi întrunirilor, şi declara proprietatea sacră şi inviolabilă.

Primul sistem electoral a fost unul cenzitar

Noua constituţie includea şi un sistem electoral bazat pe votul cenzitar. Pentru Adunarea Deputaţilor erau stabilite patru colegii după criteriul averii. Primele două colegii cuprindeau pe marii proprietari funciari, iar al treilea burghezia şi liber-profesioniştii. Dacă cetăţenii aparţinând acestor trei colegii votau direct, la colegiul IV ţăranii votau indirect prin reprezentanţi. Domnul era şeful statului, comandatul suprem al armatei, având atât prerogative executive, cât şi legislative. El putea convoca şi dizolva Parlamentul, numea şi revoca miniştrii, sancţiona şi promulga regile, având şi drept de veto absolut, declara război şi încheia pacea. De asemenea, putea iniţia proiecte legislative dacă erau contrasemnate de ministrul de resort.

Cum s-a încheiat mandatul primului guvern numit de Carol I

Consiliul de miniştri prezidat de Lascăr Catargiu a avut viaţă scurtă din cauza prăpastiei ideologice dintre membrii săi: pe de o parte, liberalii radicali (C. A. Rosetti şi I. C. Brătianu), reprezentând stânga politică, pe de altă parte, conservatorii în frunte cu primul ministru, reprezentând spectrul politic al dreptei. Acest fapt a alimentat un permament sentiment de neîncredere. Criza ministerială este agravată de respingerea măsurilor preconizate de radicali pentru ameliorarea finanţelor (moneda-hârtie) şi de atitudinea pe care urma să o adopte România în cazul izbucnirii unui conflict între Prusia şi Austria. În urma demisiei celor doi radicali, guvernul şi-a depus mandatul.