O notă pe pagina de facebook a fiului său amintea zilele trecute că se împliniseră 95 de ani de la naşterea lui Alexandru Paleologu. Cum nu am prea zărit menţiuni în presă, simt că fac, cu modestele-mi posibilităţi, puţină dreptate dacă azi, aici, scriu despre Alexandru Paleologu.

Am fost, alături de alte milioane, un spectator fascinat al său. I-am citit cărţile şi interviurile, am absorbit cu nesaţ poveşti despre el de la cei care l-au cunoscut şi mi-am lăsat, în unele privinţe, gustul modelat de opţiunile lui. Am intervenit public, de departe, cînd, prin anii 2000 – 2001 am crezut că i se face o nedreptate într-o anume împrejurare şi chiar prieteni mai vechi ori mai noi îi întorceau, crud şi tîmpit, spatele. După intervenţia mea, prin intermediar, am primit un semn de simpatie din partea sa şi m-am simţit onorat. Cînd cel pe care îl consider mentor a mărturisit public, la un moment dat, că Alexandru Paleologu a fost o prezenţă decisivă în formarea sa, m-am simţit, indirect dar bucuros, sub influenţa lui. Contribuţia lui Alexandru Paleologu la edificul intelectualităţii româneşti este, pe cît de importantă, pe atît de greu sistematizabilă. Plimbîndu-se cu o eleganţă spirituală desăvîrşită prin domenii vaste ale culturii, Alexandru Paleologu a inaugurat (sau, dacă nu, măcar a consacrat definitiv) un anumit tip intelectual, promotor al unei anumite . A scris despre Platon şi Noica fără să fie filozof, despre Sadoveanu ori E. Lovinescu fără să fie critic literar, despre Tarkovski fără să fie critic de film, despre Shakespeare fără să fie teatrolog, despre Velasquez şi Ion Andreescu fără să fie istoric al artei, despre escatologie fără să fie teolog. O făcea cu o asemenea uşurinţă şi naturaleţe, încît metoda şi rigoarea erau vizibile doar pentru un ochi expert. Mircea Zaciu, de pildă, găsea geometrie riguroasă în textele despre literatură ale lui Alexandru Paleologu. În orice caz, în nici unul dintre textele sale nu ai, măcar pentru o secundă, impresia locului comun (cred că banalitatea şi neinteresantul ar fi fost otrăvurile cele mai dăunătoare spiritului într-o listă a relelelor alcătuită de Alexandru Paleologu) şi ai, de fiecare dată, sentimentul proaspăt al experienţei de viaţă. În fond, marea lecţie a lui Alexandru Paleologu nu e una de cultură, ci una de viaţă: cultura nu este o formă de evaziune, un refugiu sau o cutie aurită unde bagi capul cînd ţi-e frică de ceea ce o să ţi se întîmple, ci o cîrjă extrem de utilă mersului şchiopătat prin viaţă. Degeaba priveşti un tablou de Velasquez dacă, după aceea, pleci la fel cum ai venit. De fapt, nu ai întîlnit cultura, chiar dacă ai petrecut trei ceasuri la Prado. Elitist, Alexandru Paleologu era tocmai în acest sens: sînt puţini cei care se schimbă interior după ce privesc un tablou. Puţini, adică o elită. Pe aceştia îi confirmă Alexandru Paleologu, ca ei ar trebui să fim toţi, vrea el să ne spună şi, dacă nu sîntem, măcar să-i apreciem pe cei care pot fi. În termeni kierkegaardieni, Alexandru Paleologu este cel mai spectaculos lansaj din estetic spre etic pe care l-a cunoscut cultura noastră. Spectaculos zic, pentru că a fost făcut cu stil şi farmec, cu oarecare panaş, chiar cu unele dexterităţi de seducător. În cazul lui Alexandru Paleologu, personalitatea se construieşte cu propria operă şi nu invers, aşa cum am fi tentaţi să credem. În unul dintre cele mai reuşite eseuri ale sale, numit "Alchimia existenţei", în care vorbeşte despre Goethe (mai ales despre "Faust"), Alexandru Paleologu analizează acest tip de relaţie dintre operă şi personalitatea autorului. Nu opera prevalează, ci autorul prevalează, iar relevanţa sa superioară constă tocmai în faptul că e în stare să producă opera. Goethe este magnific tocmai pentru că a scris "Faust" şi nu "Faust" este o capodoperă pentru că a fost scrisă de Goethe. Nu e deloc o banalitate, nici o mică piruetă scolastică, pentru că o asemenea viziune asupra vieţii produce consecinţe. În cultura noastră, el a fost primul care a făcut elogiul răzbunării, gafei sau snobismului – atitudini unanim conotate negativ. Avea, mereu, argumentul strălucitor şi ascuţit la care nu se gîndise nimeni. Nu numai prin asta, Alexandru Paleologu a fost unul dintre cei mai benefici vectori de direcţie din cultura română, într-unul dintre cele mai neclare şi ezitante momente ale ei. Dacă aş fi solicitat să recomand ceva de Alexandru Paleologu, aş răspunde fără să stau mult pe gînduri: scrisorile sale din "Epistolarul" de după "Jurnalul de la Păltiniş", "Alchimia existenţei", "Ipoteze de lucru", iar pentru cei mai aşezaţi dintre noi, "Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu". Şi cît mai multe dintre interviurile sale. Mai ales pe acela, din 1991, pe care intervievatorul îl începe cu uimirea de a vedea pe masa sa o carte despre Mozart cînd ţărişoara fierbea din cauza lui Iliescu şi îl întreabă, excedat, dacă "un român al zilelor noastre" mai poate asculta Mozart iar el răspunde imediat: "Nici nu mai poate face altceva." Şi în care, mai la vale, despre vorba cu care mulţi mă abordează şi pe mine astăzi, "ţara arde şi baba se piaptănă", Alexandru Paleologu spune: "M-am gîndit mult la baba care se piaptănă cînd arde satul şi găsesc că dă o impresionantă lecţie de ţinută. Nu-i motiv să nu te piepteni pentru că arde satul."