Barbarii şi civilizaţia. Ce vrea, de fapt, Gâdea?

Dacă aţi citi transcriptul emisiunii în care a fost insultat Andrei Pleşu, aţi înţelege imediat. Pătrunderea în gîndurile lui Gâdea nu e o operaţiune complicată. Omul e simpluţ (felul în care mînuieşte rudimentul lexical pe care îl are la îndemînă dovedeşte asta), aşa că nu îţi ia mult să îţi dai seama ce-l animă. Iar sila care te apucă cînd îl vezi cum face devine milă cînd îţi dai seama de ce face.

Ei bine, Gâdea vrea să ne fie frică de el! O repetă de cîte ori are ocazia. Dacă vrea, strînge haita pe seară, pune poze cu tine pe ecran, te umple de rahat de nu te mai vezi şi, dacă nu te cuminţeşti, te bate Badea. Şi o poate face cu absolut oricine. Ideea abjecţiei de săptămîna trecută a fost aceasta: ia uite cum dau cu ditamai Pleşu de toţi pereţii, îţi dai seama ce pot să fac cu tine/oricine? Noi, cei care am mai trecut prin presă şi prin politică, ştim că Antena 3 este versiunea agiornată a pumnului cu care securistul torţionar bătea înainte de 1990. Ei bine, ca lumea să fie aşa cum vor ei, este obligatoriu ca nouă să ne fie frică. Terfelirea lui Andrei Pleşu este o ameninţare directă pentru noi, ceilalţi, care spunem deschis ce credem despre monstruozitatea numită Antena 3. Execuţia lui Andrei Pleşu are, în mintea lor, valoare simbolică. De ani buni, la lăsarea serii, în spaţiul audio-vizual românesc apar mardeiaşii ca să execute "check-list"-ul zilnic, scris de stăpîni. Brutalizează, scuipă, dau cu şpiţul, eructează. Nu vă gîndiţi la CNA! Acela nu e organism de reglementare, este linie de front politic – CNA nu protejează cetăţenii, ci ocroteşte propaganda majorităţii politice care l-a format, iar actuala majoritate din CNA se dă în vînt după bătăuşii lui Voiculescu. Sîntem în cazul clasic în care poliţia a pactizat cu tîlharii. Antena 3 poate face absolut orice doreşte, pentru că politicienii care pun fotoliile de membru CNA sub fundul unor Grigorescu sau Cristea se tem de Antena 3. Se tem de ei şi îi adoră, în acelaşi timp. Este un cerc al fricii vinovate, dar voluptuoase. De fapt, e un cerc al ticăloşiei. Un cerc al mizeriei omeneşti. Ce are de făcut în această situaţie un om firesc, grijuliu cu propria igienă sufletească ? Sigur, cel mai bine e să nu se uite la ei. Numai că un om firesc, chiar dacă refuză să vadă abjecţia, rămîne îngrijorat de existenţa ei. Acestuia, cu prietenie, îi recomand să utilieze perspectiva. Să se întrebe, cum se va vedea peste 50 de ani atacul derbedeilor dezlănţuiţi împotriva lui Andrei Pleşu? Peste 50 de ani, oamenii vor citi cărţile lui Andrei Pleşu (inclusiv publicistica lui), se vor folosi de instituţiile culturale fondate de el (New Europe College, Muzeul Ţăranului, revista "Dilema") sau de cele la a căror apariţie a avut o contribuţie semnificativă (editura Humanitas). Vor mai exista, de asemenea, intelectuali venerabili care, în tinereţe, s-au format pe lîngă Andrei Pleşu şi care vor povesti despre farmecul său, despre generozitatea sa, despre modestia sa. De partea cealaltă, doar pasionaţii de istorii murdare vor mai şti povestea unui post de televiziune care a dus ura, minciuna şi agresivitatea spre limitele patologicului din dorinţa de a-şi proteja patronul de puşcărie. Viitorimea se va mira, cred, văzînd că în vremea lui Pleşu nişte umbre strigau că e prost. Tocmai el! Viitorimea se va amuza trist văzînd că un troglodit agresiv, împiedicîndu-se în cuvinte, altminteri nu foarte complicate, precum "salutar" şi "ultragiat", îi spunea lui Pleşu că are probleme cu limba română. Cel mai probabil, viitorimea aceea va nota că nişte nimeni au ofensat grav o figură intelectuală ilustră care este reper şi pentru ea. Nu vor fi uimiţi, căci istoria ţărişoarei e plină de asemenea episoade. Urmaşii noştri vor privi acest moment cu aceeaşi melancolie şi dezgust cu care privim noi, acum, episoadele în care mameluci scandalagii pălmuiau şi trăgeau de guler, în epoca, pe Caragiale sau pe Maiorescu. Văzînd toate acestea, vor mai avea urmaşii noştri, poate, sentimentul pe care îl avem noi astăzi aflînd despre invaziile barbare în lumea civilizată din zorii Evului Mediu. Vor crede că lumea românească a anilor 2014 era în plină invazie barbară. Impresia lor nu va fi greşită. Din motive pe care nu le mai dezvolt, civilizaţia, bunul simţ, decenţa, respectul, demnitatea pare că au capitulat. Pe străzile oraşului civilizat se aud, dement, copitele rinocerilor veseli spărgînd trotuare şi borduri. Statuile sînt doborîte la pămînt în urlete cariate, vitrinele curate şi luminoase ale comunităţii, prin care altădată vedeai obiecte frumoase, aranjate cu grijă sînt pulverizare de respiraţia băloasă a sălbăticiunilor. Invaziile barbare nu s-au oprit, de fapt, niciodată. Mereu, sălbatici din afara zidurilor au lovit porţile vrînd să intre, să prade, să batjocorească, să ne arate că ceea ce s-a construit în decenii de muncă şi respect este, de fapt, un mare nimic. Sălbaticii îşi fac nevoile, în faţa tuturor, la oră de maximă audienţă, pe întreaga trudă admirabilă a unor oameni şi nu se întîmplă nimic. Cu cît mai eminenţi oamenii, cu atît mai mare satisfacţia lor şi cu atît mai adîncă temerea din inima omului firesc! Cu Andrei Pleşu, ce să zic, au ţintit bine. Direct în inima unei anumite Românii. A acelei Românii care i-a respins mereu şi de care nu se vor apropia niciodată, nu pentru că ţine cu Băsescu (bieţii de ei, asta cred!) ci pentru că ei, anteniştii, dimpreună cu patronul pe care îl servesc, sînt pur şi simplu dezgustători. Chestie de stil şi de igienă interioară - nu de ideologie şi nici de preferinţă politică. Pe de altă parte, au fost mereu oameni ai cetăţii care i-au admirat pe barbari. În interiorul cetăţii asediate, mereu s-au găsit oameni care să dorească prăbuşirea propriei cetăţi. Nu intru aici în psihanaliza acestui fenomen, dar el este cunoscut. Ceea ce diferenţiază timpul actualei Românii de acest scenariu general valabil, este că acum, la noi, barbarii vin din interior. Ei nu mai vin de dincolo de ziduri. Ei vin de aici. S-au născut în aceleaşi locuri în care ne-am născut şi noi, au crescut cu noi, mamele lor sînt aidoma mamelor noastre, profesorii lor au fost şi profesorii noştri, pîinea care i-a crescut pe ei, este aceeaşi cu pîinea care ne-a crescut pe noi. Văzîndu-i ce fac, ajungem să ne privim unii pe alţii şi ne temem: poate că şi tu eşti barbar, poate că şi tu crezi despre mine că sînt barbar, poate chiar sînt barbar. Confuzia este hrana preferată a demonului fricii. Asta vrea, de fapt, Gâdea. Vrînd să ne convingă că Andrei Pleşu nu e Andrei Pleşu pe care îl ştim, Gâdea vrea să dea o lovitură mortală lucidităţii şi bunului simţ colectiv. Misiunea lui este să ne facă să ne fie frică de el. Chiar ne este?