Încă din timpul vieţii i s-a spus "prinţul spiritului". E drept, el însuşi şi-a creat opera şi apoi şi-a comentat-o singur cu scopul de a fi socotit chiar asta: un prinţ al spiritului. Roger Caillois spunea despre el că este "spirit pur", iar Ştefan Augustin Doinaş, aproape într-un veritabil extaz hegelian, spunea că în el spiritul european "contemplă una dintre ultimele sale imagini complete şi unitare".
În lumea spiritului, mai mult decît în lumea fizică, există reliefuri în dinamică: munţi măreţi care îţi dau fiori sau doar dealuri liniştite, cîmpii plate care nu spun nimic sau peşteri adînci şi periculoase, prăbuşiri abisale sau înlţări lente, trudite. În spirit, ca şi în lumea fizică, aceste reliefuri stau pe continente. Mai multe, mult mai multe decît cele şapte cu care sîntem obişnuiţi. Un asemenea continent este Paul Valery (1871 – 1945). Am impresia că dacă îi spuni "prinţ", favorizezi stilul elevat, elitist aproape în care scria, dar îi treci cu vederea grandoarea, cuprinderea, suprafaţa. Or, ceea ce uimeşte înainte de orice la Valery sînt tocmai plurivalenţele şi dezvoltările.
Era, desigur, un om foarte inteligent. Atît de inteligent, încît să scrie un aforsim precum acesta: "Dacă nu eşti inteligent, geniul nu-ţi foloseşte la nimic". După mărturia lui T.S.Eliot, el avea "o inteligenţă de cel mai înalt grad, un tip de inteligenţă care exclude posibilitatea credinţei şi care implică o profundă melancolie". Diagnosticul e precis: inteligenţa melancolică este inteligenţa de vîrf, dar lipsită de credinţă. Inteligenţa care ajunge atît de sus încît se contemple pe sine şi nu mai vede, pe bună dreptate poate, nimic în jur, este condamnată la melancolie. Dacă, însă, inteligenţa cea mai ascuţită, oricît de mult s-ar înălţa, ar şti că este mereu ceva deasupra ei, ceva mai mare şi mai puternic decît ea, ar putea lucra în echilibru şi determinare pe mai departe. Melancolia inteligenţei neîngrădite vs. optimismul tonic al inteligenţei care se ştie privită de sus, oricît de sus ar ajunge.
Valery a început admirîndu-i pe Poe şi Mallarme ca să sfîrşească admirîndu-l pe Da Vinci. Cu Gide, a dezvoltat o splendidă prietenie de cîteva decenii, documentabilă amplu prin sute, dacă nu mii de scrisori. Drumul său spiritual a plecat de la poezie într-un lansaj spre o teorie general cuprinzătoare a omului. Cioran a fost aspru cu el. L-a judecat pentru păcatul de fi prea înţeles, l-a acuzat că a făcut totul ca să fie astfel, inclusiv explicîndu-se singur. Şi totuşi, Valery nu putea rămîne abscons, încifrat, excesiv metaforic. Cineva care iubea inteligenţa şi avea atîta încredere în capacitatea omenească de a înţelege prin cunoaştere, nu poate dispreţui explicaţiile, marginaliile, examinarea. A fost cel mai crunt adversar al sentimentalismului în poezie, iar în eseuri a vrut să clădească (şi, spun mulţi, a reuşit) una dintre cele mai coerente teorii ale poeziei.
Obişnuia să se scoale dis-de-dimineaţă, în fiecare zi, anume ca să mediteze şi să scrie aforisme. Adunate, caietele lui s-au publicat în mai multe volume şi ceea ce uimeşte este intensitatea aproape egală a tuturor gîndurilor sale. În genul prozei scurte a produs, relativ tînăr fiind, în 1896, o bijuterie: "O seară cu domnul Teste", pentru ca în 1926 să readucă personajul în actualitate. Domnul Teste este o plăsmuire extraordinară, o minte aproape lipsită de trup, care funcţionează perfect între două concepte "posibil" şi "imposibil", un personaj pe care Valery îl defineşte cu o superbă metaforă: "sulfetul lui era ca o plantă unică, ale cărei rădăcini şi nu frunze caută lumina".
În 1917 a scris "Tînăra parcă", o meditaţie în forma strictă a unui poem clasic despre destin. Poemul este de o complexitate extraordinară – aproape goetheian. "Cimitirul marin" (1920) şi "Cantata lui Narcis" (1939) sînt alte două poeme care au influenţat masiv literatura franceză şi care au rămas ca repere în istoria literară a Europei. Pe lîngă poezie, Valery a scris eseuri politice, critică şli teorie literară, dar şi texte în formă dialogică în care regăsim mari personaje platoniciene precum Socrate şi Phaidros sau mari figuri ale antichităţii romane, precum Lucreţiu. Nu în ultimul rînd, post-mortem, a apărut "Faustul meu", o continuare în manieră proprie a marii piese de teatru a lui Goethe.
De fapt, scopul acestui text nu este acela de a-l pomeni pe marele francez, ci acela de sugera pentru cei curioşi, dar şi dispuşi să purceadă la una dintre cele mai fabuloase călătorii ale minţii umane, o poartă de intrare în continentul Valery. Sînt autori - şi Valery e unul dintre ei – care au ajuns într-o asemenea măsură mari, încît e util un ghid dacă vrei să-l abordezi. Sugerez cartea lui Livius Ciocârlie, "Pornind de la Valery", apărută la Humanitas în 2006. Cărturarul timişorean intră într-un dialog pasionant cu cele mai importante idei ale lui Valery despre literatură şi nu numai, reuşind umanizarea unui titan fără a-l diminua cu nimic. Dimpotrivă, la finalul cărţii, ai impresia că Livius Ciocârlie i-a făcut, cu o cuminţenie şi o efervescenţă intelectuală remarcabilă, un mic serviciu lui Valery. Apoi, dacă interesul se menţine, recomand abordarea impunătorului volum intitulat "Poezii. Dialoguri. Poetică şi estetică" de Paul Valery, apărut prin 1988 la editura Univers. Aparatul critic excepţional asigurat de Ştefan Augusitn Doinaş va fi, de asemenea, util companion în călătoria prin continentul Valery.
Recomandările noastre
