Totul a început de la alăturarea a două fragmente din Evanghelia după Ioan care vorbesc despre două momente, fără legătură aparentă unul cu celălalt.

Primul, povesteşte că, la întrebarea arhiereului Anna referitoare la învăţătura sa şi la ucenicii săi, Isus ar fi răspuns că nu a predicat pe ascuns, că tot ceea ce a avut de spus a spus public şi că ucenicii sînt cei ştiuţi – ei trebuie, mai degrabă, întrebaţi despre învăţătura pe care au primit-o. Atunci, zice evanghelistul (Ioan 18, 22), unul dintre slujitorii lui Anna l-a pălmuit pe Mîntuitor, socotind că răspunsul Său a fost insolent. Al doilea pasaj, este o afirmaţie pe care Isus ar fi făcut-o ucenicilor săi cînd li s-a arătat după Înviere, referitoare la unul dintre ei: "Dacă voiesc ca acesta să rămînă pînă voi veni, ce ai tu?" (Ioan 21, 22). Cum de au fost scoase din contextul lor cele două momente şi puse împreună, nu se ştie. Aşa s-a născut legenda zisă a "evreului rătăcitor", una dintre cele mai vechi, mai răspîndite şi mai fecunde legende creştine. Evident, timpul a diversificat detaliile. Cel căruia Isus i-a luat moartea lăsîndu-i viaţa pînă la reîntoarcerea Sa, nu era un slujitor al lui Anna, ci după unii, cizmar, după alţii negustor sau chiar un portar de la curtea lui Ponţiu Pilat. Apoi, zic unele varinate, că nu L-a pălmuit cînd a fost înfăţişat arhiereului, ci L-ar fi gonit dispreţuitor cînd L-a văzut ducîndu-şi crucea spre Gologota, sau ar fi refuzat să-i dea un pahar cu apă cînd Mîntuitorul, în suferinţă, i l-a cerut. Iar vorbele cu care Fiul lui Dumnezeu i-a pus nemurirea pe umeri, diferă şi ele de la o sursă la alta. În orice caz, ideea e una: omul i-a greşit lui Isus şi pedeapsa dată a fost să nu moară pînă cînd Isus va veni a doua oară. Să umble prin lume pînă la pulverizarea ei, să umble prin istorie pînă la sfîrşitul ei, să umble printre oameni pînă la apusul speciei lor. Legenda a fost frenetic trăită în toate colţurile creştinătăţii. Începînd cu Armenia secolului al XII-lea şi pînă în Anglia secolului al XIX-lea s-au raportat mii de apariţii ale personajului respectiv. Rătăcitorul nemuritor era cunoscut cu multe nume – dintre ele, Ahasverus e cel mai răspîndit, dar l-a chemat şi Matatias, Butadeus, Isac Laquedem etc. Clerici de toate rangurile, oameni credincioşi sau călători pasionaţi l-au văzut sub diverse chipuri în Italia, în oraşele germane, la Bruxelles şi în Spania, ba chiar şi în Bucovina. Fiind un articol serios, nu pun la socoteală mărturia lui Ostap Bender care l-ar fi reperat trecînd graniţa românească pentru ca, imediat după aceea să petreacă un timp prin Chişinău şi, în cele din urmă, să fie înşfăcat de un războinic antisemit pe malul Niprului. Se ştie, Ostap Bender nu e un om de încredere. Pe la jumătatea secolului al XIX-lea, în plină modă a romanelor foileton , Eugène Sue (1804 – 1857) a făcut un imens succes cu "Evreul rătăcitor", o carte cu "trompe titre" pentru că nu e vorba decît tangenţial despre personajul legendar, dar care se deschide cu o scenă epocală, în care Evreul şi sora sa, care este şi ea purtătoare a pedepsei eterne, se află de-o parte şi de alta a strîmtorii Bering, cea care separă în lumea polară "America" de "Europa". Rătăcitorul stă pe partea europeană, sora sa pe partea americană şi amîndoi sînt condamnaţi să trăiască atît timp cît pe pămînt vor mai exista membrii ai unei familii numită de Rennepont, abroberscentă, răspîndită în toată lumea şi destul de rezilientă. Cartea lui Eugène Sue este, de fapt, virulent anti-iezuită şi cam pro-hughenotă (paginile în care iezuiţii împing un om spre sinucidere pentru a-i moşteni averea sînt zguduitoare, ce-i drept), dar şi subtil anti-semită. Aventura pe care o descrie, însă, este de aceeaşi amploare şi culoare cu cea din cealaltă carte de mare succes a sa, "Misterele Parisului." Succesul romanului este total: va provoca ecranizări destule cînd va veni epoca filmului, dar şi o operă scrisă sub imperiul momentului de către Jacques-Fromental Halevy (1799 – 1862). În orice caz, legendarul pesronaj intersectează mai profund sau mai marginal naraţiuni ale unor autori pe cît de diverşi pe atît de importanţi: Voltaire, Balzac, Rimbaud, H.G. Wells, Mircea Eliade, Simone de Beauvoir sau Gabriel Garcia Marquez. Din cîte cunosc, cred că cea mai bună carte direct legată de legendă este cea a lui Jean d'Ormesson, intitulată "Histoire du Juif errant" şi tradusă la noi în 1995, la fosta editură Univers, în faimoasa colecţie "Romanul secolului XX", sub titlul "Povestea jidovului rătăcitor". Rătăcitorul, numit aici Simon Fussganger, întîlneşte în anii 1980, la Veneţia, un cuplu de tineri îndrăgostiţi veniţi ca turişti în splendidul oraş şi le povesteşte istoria lumii aşa cum a văzut-o el, cel blestemat de Isus să nu moară pînă la revenirea Sa. Simon este un personaj modest, erudit, cu un farmec discret, înţelepţit. A bătut lumea în lung şi-n lat, de la Lisabona pînă în China, a străbătut istoria alături de Ponţiu Pilat, de Nero, de vizigotul Alaric care a cucerit Roma, de Frederic al II-lea al Sfîntului Imperiu ("Anticristul însuşi" după expresia Papei Grigorie al IX-lea), de marele Khan, de Sf. Francisc, de Cristofor Columb şi tot aşa, a fost, de tînăr, îndrăgostit de Maria, fecioara care nu a răspuns iubirii sale pentru că avea de îndeplinit cea mai mare misiune omenească posibilă: să-L nască pe Fiul lui Dumnezeu, dar s-a iubit cu Popeea şi cu Pauline Bonaparte. Felul în care şi-a putut îndulci cumplita pedeapsă a fost acela de a încerca să se bucure aflînd pur şi simplu cît mai multe despre lumea oamenilor. Cartea lui d'Ormesson mi se pare una de prim raft, nu doar pentru că e o bijuterie literară, ci pentru dă sens omenesc ideii supraomeneşti care subîntinde legenda. Ştim că este imposibil pentru un om, să mărturisească istoria întreagă. Dar dacă ar fi cineva pus în situaţia să o facă, ar trebui să citească, întîi, această carte ca să ştie cum. Omenească şi supraomenească deopotrivă, istoria privită în direct, fără oprire, devine o puşcărie. Aidoma înţelepţilor, singura şansă ca să poţi prinde eliberarea pe care El o va aduce, este să încerci să te bucuri de puşcăria cumplită care îţi e dată. Pentru cineva ca Kirkegaard, Ahasverus este simbolul marii disperări – trăirea într-un rău mortal, dar care nu te lasă să mori. La d'Ormesson, disperarea existenţială este convertită în înţelepciune. Poate un pic tristă, de acord, dar asta nu e din cauza istoriei povestite, ci din cauza Veneţiei, unde se povesteşte istoria.