Există cu adevărat un singur numitor comun al omenirii: boala. Pe lumea asta au existat, există şi vor exista oameni care cred în Dumnezeu şi oameni care nu cred în Dumnezeu, oameni care au iubit şi oameni care nu au iubit niciodată, oameni care se tem de moarte şi oameni care nu se tem de nimic, dar oameni care să nu fi fost bolnavi măcar o dată în viaţa lor nu au existat şi nu vor exista.
De aceea zic, ca specie avem un mare numitor comun: boala. Istoria luptei omului cu bolile dă consistenţă istoriei în general. Toate luptele oamenilor pentru imperii, averi, iubiri sau zei par absurde în raport cu lupta cea mare, lupta Speciei cu Boala, lupta fiecărui exemplar al ei cu bolile sale. Nu este, cum patetic se spune, o luptă cu moartea. Cu moartea, lupta se dă în alt plan şi în alt fel – nu este o luptă cu ceva ce îţi ia viaţa, ci este o luptă cu ceva ce ţi-o împuţinează, ceva ce ţi-o umileşte, ceva ce îşi provoacă durere, spaimă şi mizerie biologică. Medicina nu te poate scăpa de moarte. Aşa ceva nu poate decît Dumnezeu şi noi, credincioşii, credem că o va face cînd va veni. Medicina nu vindecă de moarte. Medicina te poate apăra de oribilul vieţii. Medicina nu este o cursă pentru viaţă, ci o cursă pentru o viaţă de calitate, o viaţă decentă, o viaţă omenească. Istoria luptei omului pentru o viaţă acceptabilă este istoria medicinei – o istorie colosală. Sînt mîndru că specia mea a fost în stare să ducă această această luptă! Unul dintre puţinele lucruri care mă fac mîndru că aparţin speciei mele... Nu ştiu de ce, cărţile de istorie a medicinei nu au circulaţia pe care o merită şi nu pot pricepe cum oamenii dornici de lectură pot găsi că există alte domenii mai pasionante. Boala, cum spunea, nu este o experienţă a morţii, ci o experienţă a vieţii, o formă a Răului, o variantă ascuţită a sa. Felul în care bolile ne influenţează este de multă vreme studiat nu doar de ştiinţă. Pagini multe şi impresionante de literatură, tablouri şi fotografii, filme şi mii de opusuri muzicale vorbesc despre felul în care boala pune stăpînire pe om, îl modifică şi-l duce spre o experienţă de care nu credea, sănătos fiind, că va fi capabil. Nu-ţi cunoşti corpul şi spiritul suficinet pînă nu experimentezi o boală care să-ţi arate mizeria şi slăbiciunea propriului corp dar şi anvergura propriului spirit. Frederick F. Cartwright, profesor de istorie a medicinei la Kings College, colaborînd şi cu istoricul Michael D. Biddiss, a scris la începutul anilor 70 o carte intitulată "Bolile şi istoria", care a apărut şi în traducere românească, în 2006, la editura ALL. În capitole separate, cartea îşi pune întrebări incitante: Cît de mult a contribuit malaria şi cît atacurile vizigote la căderea Romei? Nu cumva ciuma neagră a contribuit decisiv la sfîrşitul feudalismului? Să fie sifilisul explicaţia pentru care iniţial benevolentul şi înţeleptul ţar Ivan a sfîrşit prin a deveni sîngerosul psihopat Ivan cel Groaznic? Bolile pe care spaniolii le-au adus cu ei l-au ajutat decisiv pe Cortez în timpul campaniei din Mexic, care a dus la prăbuşirea imperiului astec, la începtul sec al XVI-lea? Armata lui Napoleon a fost învinsă de generalul Iarnă sau de generalul Tifos? Hemofilia de care au suferit toţi descendenţii Reginei Victoria, inclusiv ţariceviciul Alexei, a contribuit la victoria revoluţiei bolşevice? Cît de mult l-a ajutat pe Hitler sindromul isteriei colective în accederea la putere? Abordarea acestor episoade istorice din perspectiva medicinei ne aşează într-un punct de vedere neobişnuit dar absolut revelator asupra istoriei în general. De asemenea, informaţii foarte interesante, care nu sînt la îndemînă tot timpul, despre relaţia dintre civilizaţia umană şi epidemiile sale apar pe tot parcursul cărţii. A se citi!