Amadeus – memorie şi cinematografie

O ştire de zilele trecute m-a proiectat direct în propria mea mitologie cinematografică. A murit Saul Zaentz, producătorul unuia dintre filmele mele etern favorite, "Amadeus" (1984). Coincidenţă sau nu, vestea m-a prins din urmă în drum spre Viena. Am fost, aşadar, încă mai înclinat să observ cît de important a devenit acest film în expresia vizuală a brandului Mozart chiar la el acasă.

Oricine călătoreşte în Austria, la Viena sau la Salzburg cu precădere, vede că Mozart este cu mult mai mult decît un compozitor – a devenit un brand comerical, o efigie a culturii pop,un logo. Chipul lui, mai mult sau mai puţin stilizat, se găseşte pe afişe, pe bomboane, pe cutii, pe şerveţele, pe pahare şi pe căni, pe uşile unor stabilimente, pe caroseria autobuzelor, pe meniurile restaurantelor – peste tot! Să spui că Mozart a fost genial a ajuns un clişeu atît de uzat, încît plictiseşte. Recunoaşterea genialităţii a devenit o banalitate în cazul său. Supra-expus, stors cu nesaţ de o lume întreagă, Mozart rămîne, în continuare, proaspăt, viu şi, cînd vrea el, misterios. Geniul său, în plus faţă de altele, este şi simpatic. "E drăguţ", "e adorabil", "e fermecător" – adaugă imediat, cu un zîmbet cald, chiar şi persoanele mai puţin umblate pe la filarmonici ori pe la operă, cînd vine vorba despre Mozart. De asemenea, în orice excursie austriacă, se vede că evocarea vizuală a lui Mozart se completează copios cu fotografii din film. Chipul actorului Tom Hulce jucîndu-l pe Mozart în filmul produs de Saul Zaentz are, deja, acelaşi prestigiu imagistic cu portretul compozitorului pictat în epocă. Iar cei mai mulţi dintre noi, cînd se gîndesc la Mozart, şi-l imaginează aşa cum a fost el jucat de Hulce: repezit, rîzînd strident, vesel şi chefliu, cu dexterităţi muzicale uimitoare şi cu orgolii legitime, iubit de Dumnezeu, dar şi de femei. Amestecul fotografiilor din film în brandingul Mozart, de bună seamă profitabil din punctul de vedere al PR-ului de vreme ce este atît de abundent, oferă un bun prilej de meditaţie asupra felului în care se construieşte sau se consolidează un mit. Filmul, regizat de Milos Forman, unul dintre cei mai mari regizori de film din istorie, a avut de la bun început un imens succes. Poate dumneavoastră aveţi alte experineţe, dar eu nu am întîlnit pe nimeni care să fi văzut filmul şi să spună că nu i-a plăcut. Unanimitatea sperie adesea, dar şi bucură din cînd în cînd. Însă, pentru a face clară teza care subîntinde întreaga naraţiune, filmul lui Forman comite unele inexactităţi – libertăţi fireşti pe care orice creator le ia cînd are ceva de spus cu povestea pe care o spune. Filmul, se ştie, a fost inspirat de piesa de teatru a lui Peter Schaefer. Cînd Forman a decis să facă filmul şi s-a întîlnit cu dramaturgul pentru a discuta versiunea cinematografică, primul lucru pe care i l-a spus după ce a aflat din gura acestuia că e de acord cu ecranizarea piesei au fost: "Piesa ta este excelentă. Dar, sper că eşti conştient că voi schimba aproape totul din ea ca să o fac film". <iframe width="500" height="300" src="//www.youtube.com/embed/y7OLeolnNqI" frameborder="0" allowfullscreen></iframe> Scene antologice, care se leagă pentru totdeauna în imaginarul nostru de biografia lui Mozart, pur şi simplu nu au existat în realitate. De pildă, secvenţa morţii sale în film este pură ficţiune. Implicarea lui Salieri în moartea lui Mozart, pe cît este de esenţială pentru ceea ce filmul vrea să ne spună, pe atît de este de falsă istoriceşte vorbind. Singurul lucru real din această parte a filmului este că Mozart a murit lucrînd la "Requiem". Mai departe, lucrurile au stat mult mai prozaic decît în film. Mozart a murit grav bolnav, avînd alături de el pe soţia sa, Constanze, şi pe sora sa, Sophie, care l-au îngrijit cît au putut ele de bine. Cu mult înainte de ziua morţii sale (şi nu chiar în acea zi, aşa cum e în film) Constanze fusese la băi, la Baden, lîngă Viena. Nu, însă, pentru că vroia să-şi pedepsească soţul infidel, ci cu scop curativ, Mozart plătind pentru acea cură şi ţinînd, grijuliu, mereu legătura cu ea. Şi, în orice caz, a revenit acasă cu cu mult înainte ca Mozart să moară. Cît despre Salieri, am putut vedea la Vienna o scrisoare a lui Beethoven, din 1821, în care menţionează că italianul (pe care îl cunoştea foarte bine, pentru că îi fusese elev) îşi pierduse minţile şi striga prin tot oraşul că el l-a omorît pe Mozart. Era privit de toată lumea cu milă, ca un început de nebunie (adevărat, pentru că Salieri va muri, în 1825, în demenţă senilă) şi nimeni nu lua în serios aşa ceva, deşi, subliniez, trăiau foarte mulţi oameni care îi cunoscuseră pe amîndoi şi ştiau, din lumea relativ închisă a muzicanţilor, tot ce se putea ştii şi despre Salieri şi despre Mozart. De altfel, cu acest moment de criză al lui Salieri începe filmul. Să nu pierdem din vedere că tot filmul este, de fapt, povestirea lui Salieri, internat deja în azilul de nebuni, despre Mozart. La fel, ficţiune este şi aruncarea trupului lui Mozart într-o groapă comună. De fapt, la acea vreme, oamenii de condiţie materială obişnuită erau înmormîntaţi în gropi "provizorii" din care erau dezgropaţi peste 10 ani şi, în locul lor, erau îngropaţi alţii, rămăşiţele fiind aruncate pur şi simplu. Cadavrul lui Mozart a fost plasat într-o "groapă comună" nu în sensul unei gropi în care erau zvîrlite mai multe cadavre, ci în sensul unei gropi de om obişnuit, de unde a fost dezgropat un deceniu mai tîrziu şi osemintele i-au fost aruncate, pentru ca un alt om obişnuit să fi fost înmormîntat în locul său, după cum el însuşi a fost plasat în locul "de veci" ocupat cu 10 ani înainte de altul. După moartea sa, nimeni nu era pe deplin conştient de dimensiunea geniului său: Prea puţini intuiseră că fuseseră contemporani cu, poate, cel mai important compozitor din istorie. Pentru vienezi, fusese doar un muzicant excelent, inspirat şi dibaci, specie de care Viena nu dusese lipsă niciodată, aşa că nimeni nu i-a notat urma. De altfel, în timpul vieţii sale, faima colosală de care s-a bucurat la un moment dat la Viena se datora pianisticii sale şi nu neapărat compoziţiilor. Cînd s-a dedicat tot mai mult compoziţiei, faima sa a început să scadă. Ceea ce s-a văzut imediat în nivelul încasărilor sale – foarte mari cînd cînta, modice cînd compunea. Altfel, conducerea cortegiului pînă la poarta oraşului şi nu pînă la cimitir, cum sîntem noi obişnuiţi, era un obicei firesc la Viena în acel timp. Aşa se face, cum spuneam, că nimeni nu a notat unde a fost îngropat Mozart şi nici ce s-a întîmplat cu osemintele sale la deshumare. De altfel, nici măcar data înmormîntării nu e scrisă niciunde. Arhivele Catedralei Sf. Ştefan, unde s-a înregistrat decesul său, consemnează doar data morţii şi atît – data înmormîntării este calculată de istorici în funcţie de obiceiul de înhumare al locului şi al timpului, adică la 48 de ore de la deces. Inutil să adaug că şi ploaia rece care ar fi căzut peste Viena cînd Mozart era înmormîntat este o ficţiune ulterioară – multor iubitori de Mozart le-a plăcut să creadă că Dumnezeu însuşi a plîns cumva cînd fiul lui iubit a părăsit această lume. Dar toate aceste inadvertenţe, de fapt, nu au nici o importanţă. Filmul lui Forman este un film liber. Biografia lui Mozart slujeşte, în fond, unei idei superioare detaliului anecdotic. De pildă, în lectura lui Forman, ideii că geniul poate fi ucis de mediocritate, că putem simpatiza geniul, dar sîntem aidoma mediocrilor şi că socotelile lui Dumnezeu cu creaturile sale sînt complicate şi nu sînt niciodată aşa cum cred ele.