Editura Evenimentul si Capital

Despre fericire, cîini vagabonzi şi părinţi care vor să fie scriitori

17_voinescu
Autor: | | 20 Comentarii | 699 Vizualizari

"Este vulgar să fii fericit? În trecut, mă gîndeam destul de des la întrebarea asta. Acum, mă gîndesc la ea tot timpul. Chiar dacă am spus de multe ori că oamenii capabili să fie fericiţi sînt fie răi, fie proşti seama că a fi fericit nu e nepoliticos şi cere ceva creier." Găsesc această mică perlă într-o carte de Orhan Pamuk pe care am cumpărat-o, cu trei ani în urmă, într-o călătorie la Istanbul. Cartea, pe care eu o am în engleză, este, din cîte ştiu, încă netradusă în româneşte.

Orhan Pamuk este unul dintre autori contemporani de prim raft foarte bine cunoscuţi şi, din cîte îmi dau seama, apreciaţi în România. Marile lui romane ("Mă numesc Roşu", "Fortăreaţa albă", "Cartea neagră", "Zăpada, "Istanbul", "Muzeul inocenţei" şi altele) s-au editat şi re-editat într-o colecţie de autor foarte bine primită de public, la "Polirom". Pamuk seduce cititorul prin ştiinţa de a vorbi clar, curat, transparent, despre lucruri învăluite în incertitudine fără ca, vorba poetului, să strivească corola de minuni. Misterul specific Levantului, unde pînă şi forţa gravitaţională este, parcă, altfel decît în Occident, istoria fabuloasă a locului preferat de autor (Turcia natală) precum şi personajele construite, toate, dintr-o materie umană specifică, amestec de asprime şi duioşie, de încăpăţinare obscură şi deschidere luminoasă, sînt ingredintele prozei sale care are atît de mult succes. Titlul cărţii din care am extras citatul de la început este "Other colours. Essayas and a story. Writings on life, art, books and cities." O carte de eseuri. Eseul, însă, nu-i iese lui Pamuk aşa cum, strălucitor, îi iese proza de ficţiune. Scriitorul este atît de întors în sine, ochiul său este într-o atît de mare măsură un ochi interior, încît îi este imposibil să se ipostazieze altfel decît în interiorul deplinei sale subiectivităţi. "Other colours" este, de fapt, un jurnal indirect şi dezordonat cronologic. Pamuk scrie captivant despre copilăria lui mai degrabă fericită şi despre şcoala primară, despre Istanbul şi cîinii lui vagabonzi (exact ca la Bucureşti, dacă vreţi să ştiţi – cred că pentru un occidental e incredibilă scenei în care laureatul Nobel Pamuk e atacat de o haită de cîini într-un parc din Istanbul; pentru noi, este absolut veridică), despre cărţile pe care le-a citit, despre eterna instabilitate politică a unei Turcii care, cel puţin din acest punct de vedere, seamănă mult cu România, despre rude şi prieteni, despre locuri în care a călătorit. Găsim texte admirabile, precum acela în care explică cum şi de ce construieşte personajele negative în cărţile sale (totul i se trage de la copii răi care îi stîrneau teama în copilărie şi pe care, acum şi aşa, se răzbună – de pildă, toate personajele cu numele Hasan din romanele lui sînt negative pentru că, în copilărie, un coleg de clasă Hasan l-a lovit cu piatra în faţă etc.) ori precum cel despre tristeţea copilei Ruya, fiica sa (lui Pamuk îi plac oamenii care vorbesc borgesian, de genul: "Am făcut tot posibilul să pot fi aşa de trist precum pot fi tinerii"). Ruya ocupă mult în această carte, semn că ocupă mult în gîndurile şi sufletul tatălui ei. Dintre textele despre cărţi şi autori pe care Pamuk le publică aici, mi-a rămas la suflet cel despre "Demonii" lui Dostoievski. Cartea, spune Pamuk, îl înfricoşează pentru că i se pare că îi şopteşte ceva incomprehensibil, ca un fel de profeţie neagră greu de desluşit. Se ştie, Dostoievski a scris "Demonii" sub impresia unei crime. O celulă anarhistă a organizat şi executat torturarea şi asasinarea unui student, fost membru al celulei, pe care îl credeau informator al poliţiei. Celula era condusă de Serghei Neaceaiev. În "Demonii", Neaceaiev a devenit Piotr Verhovenski. Pamuk a fost mereu urmărit de umbrele acestei cărţi şi, într-o zi, cînd a citit o ştire referitoare la o acţiune perfect similară cu cea din "Demonii" a unui grup anarhist de la un colegiu din Istanbul, a rămas împietrit. Ani mai tîrziu, Pamuk a putut să-l întrebe pe unul dintre membrii acestui grup dacă era conştient de faptul că repetaseră, aproape pas cu pas, dramaturgia "Demonilor." Doar că tînărul anarhist turc nu era deloc interesat de literatură, nu citise romanul şi socotea plictisitoare asemenea discuţii – el era un fanatic al acţiunii. Iar convingerile că duşmanul cel mai înverşunat este acela care e cel mai aproape de tine şi că primul care părăseşte un grup o face întotdeauna pentru că trădează erau, pentru el, de natură pur practică. Tot în secţiunea despre cărţi şi autori a volumului "Other colours" găsesc o frumoasă evocare a lui Albert Camus şi un text de exemplară solidaritate cu Salman Rushdie. La finalul volumului, se află şi alocuţiunea pe care Pamuk a ţinut-o la Stockholm, pe 10 decembrie 2006, la încheirea bachetului care a onorat pe laureaţii din acel an al Nobelului. Nu am citit această mică, inteligentă şi sensibilă cuvîntare pînă acum. V-o recomand – este povestea splendidă a unei serviete cu manuscrise pe care tatăl scriitorului le lasă acestuia rugîndu-l ca, după moartea sa, să se uite prin ele şi să le publice dacă crede că merită. Scriitorul consacrat faţă în faţă cu tatăl său, scriitor aspirant. Sau ratat. Sau doar neîmplinit. Poate fi cum vrem...

LOVITURA pentru PNL! A fost condamnat la INCHISOARE! Ludovic Orban a reactionat IMEDIAT

Pagina 1 din 2





Stirile zilei

Alte articole din categoria: Opinii EVZ

Alte articole din categorie

capital.ro
libertatea.ro
rtv.net
fanatik.ro
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
playtech.ro
unica.ro
dcnews.ro
stiridiaspora.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE ŞI