Niciodată, copil fiind, n-ai furat corcoduşe sau caise din grădina vecinului? N-ai mers niciodată cu “naşul”? N-ai trecut la semafor pe “galben”? Te-ai urcat în troleu fără bilet? Ai mâncat, pe furiş, din mâncarea colegei tale? Te-ai bucurat, vreodată, când chelnerul a uitat să-ţi treacă o bere pe nota de plată? Dacă nu, eşti un sfânt!

O poveste apocrifă spune că Jean-Paul Sartre ar fi exclamat, pe când Wehrmachtul bătea la porţile Parisului: “Niciodată nu m-am simţit atât de liber!”. Acces de nebunie sau brumă de adevăr? În momentul obliterării sociale, când individul e ameninţat cu propria-i anihilare, e posibil că găseşte resursa de-a fi, inefabil, cinstit şi deschis cu Sine şi cu ceilalţi? E o întrebare care străpunge multe minţi lunile acestea, în timp ce brazii Politicii româneşti se cutremură şi cad în zornăit de cătuşe. Majoritatea scot perle de cogitaţie, majoritatea fac apel la umanism, la conştiinţă, la un neo-existenţialism. Îl descoperă pe Dumnezeu la momentul când, vulgar, au dat de Dracul. Întrebarea rămâne însă în mintea tuturor, e o apoteoză autentică sau o continuare a teatrului, parte a psihopatiei de grup de care suferă un tâlhar, convins că de fapt toată lumea e hoaţă şi murdară? Răspunsul stă în psihologia infractorului atins de narcisism şi grandiozitate.

Nostalgia hoţului din noi

În primul rând trebuie înţeles că încălcarea legii e o sursă de fascinaţie pentru toţi, de la vlădică la opincă. Regulile sunt constrângeri sociale care obligă individul la supunere şi obedienţă, îi retează din individualitate şi îi cer să accepte, sine die, anumite canoane. Cum ar fi opritul la culoarea roşie a semaforului. Nu există şofer să nu fi forţat, măcar o dată în viaţă “galbenul”. Unde “galbenul” se înroşea vertiginos în timp ce accelerai. La fel cum mulţi tineri îşi aduc aminte cu nostalgie de vremea când mergeau la munte sau la mare “cu naşul”. Încălcăm reguli cotidian şi ne simţim bine că facem asta. E un răspuns la expansiunea invariabilă a Statului, care prin propria-i existenţă tinde să dogmatizeze relaţia cu populaţia. În revanşă, membrii unei comunităţi, prin abatere de la regulă, provoacă regulile respective şi astfel stabilesc, cumva, un “echilibru” al drepturilor şi libertăţilor. Rămân, spre exemplu, frumoase în amintire, reminiscenţele purtătorilor de plete în anii comunismului când exista chiar o “miliţie” a frizerilor, sau discuţiile la un ceai cu scorţişoară ale dizidenţilor intelectuali despre “lecturi interzise”.

Motivul pentru care marii corupţi ar trebui să fie graţiaţi

S-ar putea să surprindă dar, pe fond, nu e nici o diferenţă între apostatul mafiot, evazionistul fiscal, hoţul de hectare de pădure, blonda purtătoare de decolteu şi tupeu şi apostatul din fizică, matematică sau literatură. Separarea apelor o face noţiunea morală de “bine” sau „rău” în relaţia individului cu comunitatea. Fiecare are un corp, un Ego, care la psihopat e hipertrofiat remarcabil, în vreme ce noi, comunitatea, investim într-un Sine abstract aceeaşi speranţă grandioasă. Doar că, la limită, un Hrebenciuc sau un Mitrea se substituie Comunităţii, cam la fel cum Ludovic al XIV-lea obişnuia să spună ”l’etat c’est moi!” – „Statul sunt Eu”. Ambiţia, la această categorie de oameni, vine din propria creştere, din psihodinamica propriei deveniri. Mulţi au avut de-a face cu o figură de autoritate tiranică în copilărie, un părinte autoritar excesiv, un micro-megalomaniac carismatic care, pe de-o parte, cerea fascinaţie şi adulare, pe de altă parte subjuga, îngenunchea şi umilea. Trebuie spus, fără tăgadă, că psihopaţii care ajung să facă prima pagină a ziarelor provin din istorii familiale de cele mai multe ori triste. Revolta lor, chiar dacă atinge proporţii metastatice, e parte a unui război intern dus cu “Figura de Ataşament”, acel „Tată” care nu s-a lăsat niciodată convins de calităţile Copilului, care a cerut nu doar norma şi ordinarul, ci extraordinarul. Or “binele” de cele mai multe ori e de domeniul ordinarului. Sfinţii sunt teribil de rari.

De fapt, corupţii vor să fie prinşi

Prin apoziţie, infractorii sunt mult mai frecvenţi. Evazionistul de renume a avut, pentru o perioadă, recunoaşterea proprie-i priceperi într-un grub select de oameni care au substituit, în psihismul lui, imaginea “familiei” disfuncţionale în care narcisistul se chinuie să se întoarcă. Unele fapte care chinuie analiştii în tenta acestora să descifreze iţe şi conspiraţii nu sunt motivate de altceva decât compulsia epatării, obligaţia de-a oferi o ofrandă “părintelui surogat” care e grupul infracţional. De la iniţiere până la transformarea malignă aspirantul, provenient dintr-un context social modest, caută să fie acceptat de “bătrânii” practicii, se pliază pe aşteptările lor şi dă un randament de 150%. Unde capra a sărit gardul, iada a sărit casa. Este un darwinism clasic, în care specia socială discutată, anume politicianul tâlhar, nu e altceva decât ultra-filtratul unei familii sociale în care, generaţie cu generaţie, mandat cu mandat, transferul de defensă toxică a cerut, de fapt, o pepinieră de “tineri lupi” care, în lupta pentru putere şi individualizare a numelui, au consimit la şpăgi mai mari, tunuri mai bombastice, din ce în ce mai vizibile a fi  fiind criminale. Pentru că, în cele din urmă, motivaţia psihologică a oricărui criminal e să fie prins. Să fie contenţionat. Să fie pedepsit şi, pe undeva, absolvit de responsabilitatea de-a fi consimţit la o dizidenţă socială extremă, fundamentalistă, de la “binele comunitar” pe care individul îl respinge, îl repugnă, îl urăşte cu onestitate.

Nişte Mecena ai infracţionalităţii

Prima comunitate, familia de provenienţă, a otrăvit conceptul pentru personajul colectiv care astăzi mişună pe treptele de la DNA. E remarcabil, când te uiţi, la cât de omogen e grupul, cât de previzibil e discursul, cât de dezorientaţi sunt, pe undeva, protagoniătii aduăi în faâa legii pentru fapte care nouă, vulgului, ne rămân inaccesibile. Dezinhibiţia lor morală e de fapt marca unei desensibilizări progresive, inţial cauză de mare suferinţă internă pentru făptuitor, dar mai apoi banalizată în rău şi externalizată. Majoritatea îşi vor fi spus “nu e rău ce fac, pentru că şi X, Y, Z o fac, de fapt asta e norma”. Majoritatea n-au internalizat conceptul greşelii colective, ci doar pedeapsa individuală. Ce e de contemplat, la sfârşitul zilei, nu sunt vârfurile maligne ale aisberg-ului, cât realitatea că în spatele lor stă o întreagă pătură socială care au trăit, parazitic, la umbra acestor Mecena ai infracţionalităţii. Şi nu sunt nici sute, nici mii. Sunt câteva sute de mii de oameni în România care, în psihologia lor de grup, în identitatea lor culturală, văd furtul ca pe-o comoditate şi-l justifică drept compensaţie pentru frustrarea lor originară. Cumva că lumea le datorează ceva şi tot ce fac ei e să-şi ia înapoi “ceva-ul” de care au fost deposedaţi.

Dr. Gabriel Diaconu este medic specialist psihiatru