Dacă primul om în stat are dreptul să dea peste cap circulaţia din Bucureşti, obligîndu-i pe şoferi să piardă timp şi nervi în ambuteiaje, de ce n-ar avea dreptul al doilea om în stat să nu stea la coada de o mie de persoane de la Permise?!

Am plecat din ţară duminică, 31 iulie 2016 şi m-am întors, luni, 15 august 2016.

Călătoria mea de cunoaştere a fost de data asta în Flandra:

Ghent, Bruxelles,  Brugge, Anvers, Waterloo, Oostende, Ypres, Dunkerque, Coasta belgiană a Mării Nordului.

Am mers cu maşina, am călătorit cu trenul, am pus benzină în staţiile de benzină, am folosit W.C.-urile publice, am tîrguit de-ale gurii la supermarketuri, am stat la un aparthotel din Ghent, proprietatea unei românce ( am aflat că e româncă doar cînd mia- dat cheia!), am mîncat pe o bancă dintr-un parc asemenea imigranţilor, am vizitat muzee ( printre altele cel al Cartofilor prăjiți), am mers mult pe jos, am folosit taxiul şi am trecut prin filtre la aeroportul din Bruxelles.

Am transcris aceste înfăptuiri nu din năravul egocentrist de a considera că faptele vieţii mele personale interesează pe cineva, ci pentru a dovedi că timp de două săptămâni am încercat să cunosc pe viu realităţile din Belgia.

Ori de cîte ori revin din Occident în România, mă loveşte disperarea.

– Uite, îmi spun, o să mor şi n-o să mai apuc o ţară cît de cît apropiată de cele occidentale!

Din cîte se ştie, prima constituţie românească, cea din 1866, a fost un copy-paste după Constituţia Belgiei din 1831.

De ce am ţinut să reamintesc asta?

Pentru că teoretic, cele două ţări au avut un punct de pornire ca structură politică asemănătoare.

Diferenţa dintre Belgia lui 2016 şi România lui 2016 rămîne de ordinul unei prăpăstii.

Se înţelege că acum disperarea a fost mult mai mare.

Belgia e o ţară mică.

Are 11 milioane de locuitori.

Dacă ar fi să crezi cronicii politice, mai are un pic şi se rupe în două.

În valoni şi în flamanzi.

Crizele de guvern s-au succedat  în Belgia într-un ritm ameţitor.

Şi cu toate acestea, Belgia e în materie de infrastructură rutieră, de infrastructură feroviară, de servicii, de ordine a civilizației, de modernizare mult înaintea României.

De fiecare dată cînd compar realităţile noastre cu cele din Occident, mă întreb:

Ce dracu’ ne lipseşte nouă?

 Uite, au trecut 26 de ani de la prăbuşirea comunismului.

Ni s-a spus încă de pe vremea comunismului că economia de piaţă, democraţia, sînt forţe de progres indiscutabile.

S-a confirmat asta în realitatea noastră postdecembristă?

Satele în Belgia sînt un prilej de încîntare.

Acelaşi tip de case de fermier grupate într-un centru, cu asfalt, facilităţi şi aceleaşi vaci care pasc de unele singure pe păşuni bine delimitate.

Aţi văzut cum arată o cireadă de vaci care paşte la noi?

Sînt costelive, murdare, năuce, mînate să treacă peste şosea pe un alt cîmp de mărăcini de un tip hirsut, gen violator în grup.

Două săptămîni  înseamnă pentru o ţară precum România, presupus supusă blazonului Sînt atîtea de făcut! două săptămîni de înfăptuiri în realitate.

De lucruri care să fi apropiat cît de cît România de ţările occidentale, de Belgia, de exemplu.

Deşi am urmărit pe site-uri întîmplările din România, întors la Bucureşti, am încercat un experiment.

Am vrut să văd dacă în aceste două săptămîni a avut loc în România o întîmplare în urma căreia cetăţeanul român, jinduind după o Țară  ca afară, a rămas cu ceva.

Altfel spus, dacă în aceste două săptămîni s-a luat o măsură care să apropie măcar administrativ România de Belgia sau s-a construit ceva sau măcar s-a inaugurat construirea a ceva.

Nu o autostradă, nu o cale ferată de mare viteză, nu o întreprindere, ci un podeţ.

Sau dacă nu un podeţ, măcar un W.C. public.

Şi-am constatat că în aceste două săptămîni, deşi au fost Breaking News-uri, dezbateri aprinse în studiouri TV, conferinţe de presă, comunicate oficiale, declaraţii la cel mai înalt nivel, scrieri pe facebook ale demnitarilor, în realitate nu s-a întîmplat nimic.

Ba nu, mă înşel.

În realitate s-a întîmplat ceva.

DNA a avut o activitate duduitoare.

În această perioadă de două săptămîni, singurele fapte concrete ţin de arestări, trimiteri în judecată, cereri ale procurorilor, sentinţe, percheziţii.

Într-un cuvînt, singurele înfăptuiri ţin în exclusivitate de Regimul represiv.

Funcţionează la întreaga lor capacitate instituţiile represive:

SRI şi SIE, DIICOT, DNA.

E mai mult decît semnificativ că, din Guvernul Dacian Cioloş, cel mai cunoscut ministru e cel al Justiţiei, şi nu cel al Transporturilor, al Economiei, al Comunicaţiilor sau măcar al Turismului.

Dar şi ministrul Justiţiei, Raluca Prună, e cunoscut nu pentru măsurile sale vizînd perfecţionarea Justiţiei, ci pentru măsurile sale de ordine represivă.

Şi-am avut astfel răspunsul la întrebările:

De ce nu-i România Belgia?

De ce, în loc să ne apropiem de ţările occidentale, ne depărtăm pe zi ce trece?

Pentru că în aceste două săptămîni, cu excepţia domeniului represiv, în nici un alt domeniu nu s-a înfăptuit nimic.

Locul de fapte concrete l-a ţinut Spectacolul.

Cu sau fără trăncăneală.

Timp de două săptămîni, ţara a trăit Spectacolul Înmormîntării Reginei Ana.

Transmisii în direct, gesturi ale Preşedintelui şi Premierului, Slujbe în Piaţa Revoluţiei, cortegiu regal de la Sinaia la Bucureşti şi de la Bucureşti la Sinaia.

S-a terminat şi cu Marea Înmormîntare.

 Culmea schizofreniei moldo-valahe:

Republica a făcut unei Regine o înmormîntare pe care România n-a mai cunoscut-o de la moartea comunistului  Gh. Dej.

A rămas ceva după două săptămîni de spectacol?

Altfel zis, românul acesta, care jinduieşte după standarde de viaţă occidentală, a avut parte de vreo şosea, de vreo cale ferată, de vreun podeţ, de vreun W.C. public?

N-a avut parte de nimic.

Nici o altă întîmplare nu mi s-a părut mai semnificativă pentru cele două săptămîni în care, dincolo de spectacol, nu s-a întîmplat nimic, decît cea cu Călin Popescu Tăriceanu.

Ca urmare a Operaţiunii Fărîmiţarea Presei în mii de bucăţi pentru a sta Drepţi mai bine, Mediafax a fost lovită prin înfiinţarea unei noi agenţii (NEWSIN).

Cu ce se ocupă agenţia repectivă ne spune totul concentrarea sa exclusivă pe linguşirea Binomului SRI-DNA.

După cum era de aşteptat, Călin Popescu Tăriceanu e politicianul cel mai vînat de Poliţia Politică Prezidenţială.

Fără a-şi da seama de asta, C. Popescu Tăriceanu n-a stat la coada de o mie de persoane de la schimbarea permiselor.

După cum era de aşteptat, Agenţia Noii Securităţi s-a dus la ţanc.

Scandal mare!

Scandal uriaş!

Preşedintele Senatului n-a stat la coadă!

O avocată, fostă membră a PMP, l-a denunţat la DNA.

Prefectul Capitalei a ordonat o anchetă la Permise.

Deşi eu stau la coadă, pentru că nu-mi place să fiu favorizat, nu văd nici o infamie în gestul lui C. P. Tăriceanu.

Preşedintele României blochează săptămînal circulaţia în Bucureşti și pe traseul Bucureşti-Sibiu fără ca cineva să-l denunţe la DNA.

Dacă primul om în stat are dreptul să dea peste cap circulaţia din Bucureşti, obligîndu-i pe şoferi să piardă timp şi nervi în ambuteiaje, de ce n-ar avea dreptul al doilea om în stat să nu stea la coada de o mie de persoane de  la Permise?!

Mai ales că, spre deosebire de Klaus Iohannis:

1) Călin Popescu Tăriceanu n-a înrăutăţit viaţa celor de la coadă. Cu sau fără preşedintele Senatului, coada a fost la fel de mare.

2) C.P. Tăriceanu i-a sfidat pe cetăţeni o singură dată.

Klaus Iohannis i-a sfidat, în cei doi ani de mandat de sute de ori.

Dincolo de acest Scandal artificial, dovadă strălucită a forţei de Manipulare a Poliţiei Politice, rămîne întrebarea:

De ce nu s-a făcut Scandal, pentru că la Permise e coadă de o mie de persoane?

Întrebarea asta n-a fost pusă de nimeni.

Coada de o mie de persoane – o aberaţie, o crimă prin raportare la nervii şi timpul cetăţenilor – n-a făcut pe nimeni să se indigneze.

Prefectul n-a ordonat o anchetă pentru a vedea de ce se face o coadă atît de mare.

Dacian Cioloş n-a trimis Corpul de Control pentru a vedea ce nu merge la Permise.

S-a făcut în schimb un Scandal uriaş din gestul lui C. Popescu Tăriceanu.

De ce?

Pentru că îmbunătăţirea radicală a organizării la Permise n-a interesat pe nimeni.

Presă, oficialităţi.

Compromiterea lui Călin Popescu Tăriceanu a interesat.

Dacă România ar fi, într-adevăr, pe drumul apropierii de Occident, curmarea haosului de la Permise ar fi fost pe primul plan.

Cazul lui Călin Popescu Tăriceanu nici n-ar fi existat.

Numai că România nu e pe drumul apropierii de Occident.

E pe drumul apropierii de Bangladesh!