Spiridoane, haide! Constantine, sunt aici! I-ai chemat şi pe ceilalţi? Sunt gata toţi. Grupul se adunase precum apele din mai multe sălaşuri, la baza dealului Seciu, departe de ultimul acoperiş. De aici zărești crucea de pe căpătâiul bisericii cum mângâie cerul, a îngrijorare.

Oamenii au cărarea lor, ştiută dintotdeauna, prin pădurea deasă, peste izvorul Stârcului. Se vorbiseră din timp care, ce să aducă. Unii frânghii din tei şi cânepă, alţii pânză cu sabac, în dublă cusătură.

„Doamne, ajută-ne!”, se închină colindătorii miezului de noapte odată ajunşi în poarta sfinţeniei. Trece fiecare la treaba lui, cum se învoiseră mai înainte.

Câţiva se urcă până în vârful clopotniţei. Mai înaltă pe atunci chiar faţă de turla principală. Să se audă peste dealuri chemarea din dangăt către satele tupilate. Ajunşi la datorie, alpiniştii îmbracă vocile masive în haine, ca un fel de căluş legat în special peste limbi, să nu cumva să ţipe din greşeală. Braţe vânjoase prind zdravăn moţul fiecărui clopot şi în cele din urmă coboară greutatea încetul cu încetul. După metoda scripetelui.

Alţii, între timp, săpaseră două gropi largi în cimitirul care înconjoară Casa Domnului. Umbrele se mişcă în preciza ceasornicului, rostogolind greoi sfintele odoare până în locurile ce le-au fost vremelnic hărăzite. În taina supravieţuirii li se pune la sfârşit câte o cruce, să se ştie că somnul lor se va termina în vremuri mai bune.

 

De la o scurtă însemnare

Am încercat să redau filmul unei întâmplări petrecută cu mai bine de un secol în urmă în Şoimari, comună prahoveană, pe drumul Vălenilor. Aşa cum mi-a fost spusă de profesorul Grigore Dobrescu, un veteran al literelor comunităţii, făuritor de şcoală, dar şi modelator de caractere în rândul a zeci de generaţii.

Omul acesta s-a ostenit şi pentru a reda satului, în care a văzut lumina zilei cu 89 de ani în urmă, Cartea de Identitate, scriindu-i monografia. „Oameni şi locuri în clepsidra timpului”. În posesia căreia intrasem şi eu.

Descoperisem astfel un pasaj demn de toată atenţia. Anume că în iarna lui , 916 spre , 917, după ce trupele româneşti se retrăseseră, învinse, în Moldova, doi şoimăreni, Spiridon Badea şi Constantin Dobrescu, se pun de-a curmezişul ordinului dat de ocupantul german şi îngroapă cele două clopote ale bisericii, salvându-le de la topire. Duşmanul plănuia să le tranforme în tunuri.

Confiscări ale obiectelor din cupru, alamă şi tot felul de aliaje au loc în întreaga ţara. Văzusem şi la Muzeul Bucureştiului, într-o recentă expoziţie dedicată Centenarului, o poză înfăţişând uriaşe pere metalice înşirate pe caldarâm, în Capitala biciuită de Mackensen.

Întoarcerea în timp

Dacă i-aș fi prins în viață pe eroii de atunci, așa ar fi decurs interviul: Domnule Spiridon Badea, cine erai dumneata în anii Mareului Război? Consilier parohial. Dar dumneata, domnule Constantin Dobrescu? Să trăiţi, gardist la Primărie. Amândoi, în esenţă, agricultori. Eraţi în puterea vârstei, în jur de 50 de ani. Exact! Ce s-a întâmplat când au venit nemţii? Nenorocire! Că puseseră mai întâi ochii pe clopote, era una. Dar nu numai atât. La noi, pe Valea Lopatnei, pomii fructiferi îmbracă dealurile şi grădinile. Se face ţuică. Erau 160 de cazane în sat pentru prepararea licorii. Până şi ustensilele astea ajunseseră pe lista germanilor. Metal bun pentru puşcoacele lor. Au mai vrut cai de povară, haine groase, pleduri, mâncare. După eliberare au curs cererile oamenilor la autorităţi, să fie despăgubiţi.

 

Simţul comunităţii

Fraţilor, cei care v-au ajutat în noaptea aceea cine erau? Rude deale noastre. Vecini. Au fost destui care au sărit.

Cum să le predăm clopotele? Erau ale noastre. Pe dealul Seciului a fost biserica de lemn „totdeauna”, cum arată zapisele. În 1875 s-a sfinţit noua biserică de zid, după ce satul a decis încă din 1868 că e nevoie de o temelie solidă. Cu mic, cu mare au strâns bani. Ajutaţi de un boier luminat al locului, Vasile Paapa, care făcuse şi o şcoală de meserii. Au pus cu t ţii osul la muncă în vrednicia dedicată legăturii cu Divinitatea. Învelitoarea din tablă e gata în 1875. Clopotniţa, în 1900.

 

Cuvântul preotului

Preotul de azi al parohiei, Alexandru Iancu, spune despre clopotul cel mare că anul făuririi lui e 1890, fără a se cunoaşte însă locul conceperii. E foarte posibil să fi fost Transilvania. Foarte clar se ştie că acesta a fost adăpostit în ţărână de săteni în 1916. Fratele lui mai mic, de 180 de kilograme, trecut prin aceeaşi cumplită experienţă, n-a supravieţuit încercărilor de peste veac.

 

De vorbă cu nepotul

M-am dus în Şoimari cu gândul de a săpa cât mai adânc după o poveste săvârşită, la rându-i, în seculara uitare. Un alt dascăl din acest loc, Ion Munteanu, îmi dăduse în prealabil o informaţie de căpătâi. Profesorul Dobrescu este nepotul lui Constantin Dobrescu. Hai, deci, la discuţii detaliate pe tema în cauză. Creionându-i pe cei doi eroi din vagi descrieri care au supravieţuit până azi.

 

Goluri de informaţii

Stimaţi cititori, pelicula cuvintelor are momente când se întunecă. Sunt elemente pe care nimeni nu le mai ştie azi. De pildă, când au fost dezgropate cele două voci ale clopotniţei. Nici ziua sau luna când fuseseră ascunse nu au un reper care poate fi tipărit în cărţile de istorie. După ce au dispărut din peisaj ce s-a întâmplat? A fost vreo anchetă a germanilor? Populaţia fusese avertizată că orice faptă îndreptată împotriva cotropitorilor va fi aspru pedepsită. Un gol de informaţie şi în acest caz. Nici măcar fotografii ale celor doi iniţiatori nu există. Podurile caselor bătrâneşti se năruie. Odată cu amprentele…

 

Moştenirea nu se şterge

Şi totuşi nu e om în Şoimari care să nu ştie ce s-a întîmplat demult. E un adevăr al lor. Purtat în linişte de fiecare urmaş de moşnean legat cu sufletul de glia sa. Aşa ceva nu se învaţă la şcoală. Se moşteneşte ca orice legământ. Asta am simţit stând de vorbă cu oamenii de aici.

La cimitir

Plin de vigoare încă, profesorul Grigore Dobrescu nu mai ţine cont nici de soarele arzător al după-amiezii, nici de bastonul greu. A vrut neapărat să-mi arate, în ţintirimul de pe deal, unde e îngropat bunicul său. Cărarea. Pădurea. Urcuşul. Clopotele. Biserica. Simt că merg pe urme vechi.