Marea grijă a presei și a elitei politice europene este de a-i reproșa omului occidental carențele morale față de aproapele său din Orient.

Un editorial de Gilles-William Goldnadel pentru Valeurs Actuelles.

Ați auzit de Sarost 5? Nu? Contrariul ar fi fost de-a dreptul uimitor, dat fiind că presa convențională, conform obiceiului său ideologic de a oculta domenii întregi de informații, nu a suflat un cuvânt.

Este vorba de o navă care transporta 40 de imigranți africani și care a fost nevoită să stea două săptămâni în largul coastelor tunisiene așteptând permisiunea de a acosta. Fostul președinte tunisian Moncef Marzouki le-a adresat „urmăritorilor” săi pe Facebook următoarea întrebare: „Ce ați zice dacă Franța, Italia sau Spania ar lăsa să se înece imigranți tunisieni?”

Însă puțini factori politici sau mediatici sunt la fel de severi la adresa Tunisiei precum înțeleptul Marzouki. Astfel, confratele meu Souhail Ftouh, opozant notoriu al regimului islamist din Tunisia, într-un articol foarte curajos publicat pe site-ul Dreuz, a îndrăznit să scrie ceea ce nu poți citi niciodată în ziarele franțuzești:

Că țara sa este foarte dură la adresa persoanelor cu pielea foarte închisă.

Că site-ul independent Afrobarometer clasează Tunisia printre țările africane cele mai intolerante.

Că Departamentul de Stat acorda regimului tunisian în 2016 catastrofala notă 2 în materie de tratament transnațional al ființelor umane.

Însă tăcerea presei franceze spune multe:

Că puțin îi pasă se soarta africanilor.

Că o doare-n cot de modul în care țările ne-occidentale primesc sau nu imigranții.

Că singurul lucru care interesează presa occidentală este de a putea reproșa omului occidental aceste lipsuri morale la adresa Aproapelui oriental.

Că acesta este motivul pentru care nava Aquarius nu s-a gândit nici o secundă, venind din Libia, să încerce să acosteze în Algeria sau în Tunisia, totuși mult mai apropiate geografic și cultural, și a venit să-și prezinte pretențiile tocmai Italiei, țară îndepărtată dar europeană.

Este adevărat că nava era închiriată de SOS Mediterranée, apropiată de Open Society a finanțistului internaționalist George Soros, singurul speculant care se poate lăuda că este adulat de Le Monde, Libération și Mediapart împreună.

Fără mari excese de indignare și fără abundență de imagini, presa a tratat cu răceală ceea ce ar trebui numită invazia de către peste 600 de imigranți africani a teritoriului spaniol Ceuta.

Imaginației mele îi este cu neputință a descrie care ar fi fost reacția mediatică și politică, dacă, Doamne ferește, un polițist alb ar fi ars cu var nestins sau ar fi aruncat cu excremente într-un bărbat de culoare neagră. Este exact ce au făcut imigranții la adresa gărzii civile iberice. După care au mers să-și depună liniștiți cererile de azil.

Ar mai fi multe de spus despre ceea ce nu a fost spus nici măcar în șoaptă.

Că un principiu de drept („frau omnia corruptit” – „frauda corupe tot”) decade din orice drepturi pe cel care folosește mijloace ilegale și cu atât mai mult violența. Nici prin cap nu le trece occidentalilor și cu atât mai puțin guvernului socialist spaniol, al cărui imigranționism i-a inspirat în mod evident pe imigranții invadatori, să invoce acest principiu juridic vechi din antichitate. Însă este adevărat că drepturile omului modern invocate cu religiozitate în Europa spațiului Schengen nu se aplică cu aceeași sfințenie pentru vechii săi locuitori.

Alt lucru nespus sau negândit: va fi greu pentru antifascismul mediatic sau politic care a luat-o razna să poată explica imaginile jenante venite din Ceuta prin prisma vechilor sale fantasme. În schimb, a arde sau a acoperi cu excremente omul alb supus nu corespunde oare unui subconștient colectiv, determinant astăzi?

Din fericire, mai există și populiști, un fel de leproși asumați, care refuză această supușenie lașă.