Academicianul Ioan Aurel Pop, rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, a realizat, în exclusivitate pentru Evenimentul zilei, un scurt istoric al Bibliotecii Batthyaneum și al „comorii” Codex Aureus

„Biblioteca Batthyaneum din Alba Iulia este cea mai valoroasă bibliotecă istorică din secolul al XVIII-lea din România. Ea s-a format ca urmare a pasiunii și bogăției (deopotrivă bănești și sufletești) a contelui Ignațiu Batthyany (1741-1798), ajuns, între 1780 și 1798, episcop catolic al Transilvaniei. În cadrul instituției se găsesc numeroase cărți manuscrise și tipărite rare, dar Codex Aureus este, ca să spun așa, „perla coroanei”, adică este Cartea dintre cărți. Se știe că tiparul (cu litere mobile) are o istorie relativ recentă, fiind inventat de Guttenberg pe la jumătatea secolului al XV-lea. De la 1455 până la 1500, nu s-au putut tipări cărți în tiraj de masă, ci în număr mic de exemplare, de aceea acele cărți sunt astăzi foarte rare și se numesc „incunabule”. Termenul vine de la cuvântul latinesc „leagăn”, fiindcă în acea vreme tiparul și cartea se aflau „în leagăn”, adică la începuturi, precum omul când este mic copil. Înainte de existența tiparului, în Europa se «publicau» cărți manuscrise, numite codice, iar această muncă dificilă și migăloasă se făcea, de regulă, de către călugări, în atelierele speciale (numite «scriptorii») din mănăstiri, dar și la unele curți princiare, din orașe”, ne-a explicat istoricul Ioan Aurel Pop.

Scrisul, o preocupare sub demnitatea oamenilor nobili și bogați

 

„Aceeași carte se copia în mai multe exemplare, după cum veneau cererile dinspre comanditari. Călugării scribi lucrau din pasiune și din datorie, dar, unii dintre ei, primind canon («pentru păcatele cele multe și grele») după spovedanie, erau destul de superficiali în activitatea lor, pentru că se grăbeau să termine mai repede pedeapsa. Scrisul era atunci un fenomen rar (cam 1% dintre oameni știau să scrie și să citească) și era considerat o caznă, de regulă sub demnitatea oamenilor nobili și bogați. În plus, poziția pentru scris era foarte incomodă, deoarece scriind se cuvenea să te chinuiești. De aceea, era în vogă zicerea Tres digiti scribunt, totum corpusque laborat («Trei degete scriu, dar tot corpul se ostenește»). În plus cărțile manuscrise erau adesea ilustrate, iar ilustrația însemna adevărate picturi mici (miniaturi), însemna ornarea majusculelor, a începuturilor de capitole, a primelor rânduri din pagină, împodobirea chenarelor etc. Toate acestea se făceau cu instrumente speciale, mai ales cu pene, pensule și cerneluri sau lichide colorate (minerale și vegetale), greu de procurat și de fabricat. Lăsăm deoparte aici imensul efort de a produce pergamente (foi pentru scris din piele de vițel sau de oaie/capră) de bună calitate, printr-o tehnologie bine pusă la punct, dar costisitoare. De aceea, o carte manuscrisă era foarte scumpă, ea incumbând muncă multă, pricepere, talent, dăruire etc.”, a detaliat profesorul Ioan Aurel Pop.

 

Codexul, executat la porunca lui Carol cel Mare (768-814)

„Codex Aureus este o astfel de carte, adevărată operă de artă, o capodoperă, scrisă și pictată în același timp. În ilustrație, predomină o cerneală conținând praf de aur, ceea ce dă cărții strălucire și o valoare multiplicată, greu de estimat în bani. Codicele acesta – numit și Evangelium pictum («Evanghelia pictată»), fiindcă el cuprindea cele patru evanghelii – a fost scris la porunca lui Carol cel Mare (768-814), suveranul care, la anul 800, a reluat tradiția imperială în Occident. Lucrarea are avatarurile sale și a rămas în Europa vestică, unde a și fost, la un moment dat, dezmembrată în patru părți, spre a fi, probabil, mai ușor de valorificat. Pe vremea aceea, erau la mare preț și ferecăturile de carte (coperțile), care puteau fi din metal prețios, cu basoreliefuri de mare finețe artistică. Acesta este și cazul codicelui nostru. În 1785, Ignațiu Batthyany, mare amator de obiecte istorice rare, artistice, de manuscrise, de cărți, de licitații unde se găseau astfel de «minuni», a cumpărat biblioteca unui episcop de la Viena, în care se afla prima parte din Codex Aureus (evangheliile lui Matei și Marcu), formată din 111 pagini. Din această achiziție, episcopul din Alba Iulia a făcut biblioteca sa publică, lăsată moștenire prin testament «bisericii și provinciei», adică țării de atunci numite Transilvania. Cealaltă jumătate din carte (evangheliile după Luca și Ioan, 124 de pagini) este la Biblioteca Apostolică a Vaticanului, iar coperțile, lucrate în plăcuțe de fildeș, se află una la Londra și alta la Roma”, a încheiat academicianul Ioan Aurel Pop.

 

„Autoritățile române nu sunt conștiente de valoarea acestui manuscris”

 

Istoricul Ioan Aurel Pop nu s-a sfiit să spună lucrurilor pe nume: „Codicele este astăzi al României, fiindcă, în acord cu tratatele de pace de după Primul Război Mondial, România este stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, din care a făcut parte, între 1867 și 1918, Transilvania. Părțile disparate ale codicelui au fost reunite în două ediții anastatice (fotografiate după original), care pot oferi oricui o idee despre cum ar fi trebuit să arate cartea dacă era păstrată întreagă. Dar chiar și așa, este un noroc și o fericire că avem fragmentele respective și că prima jumătate din această capodoperă se află la noi, în România. Din păcate, autoritățile române nu sunt conștiente de valoarea acestui manuscris și a altor comori de la Batthyaneum și nu valorifică (așa cum s-ar putea și s-ar cuveni) prezența la Alba Iulia al unui astfel de așezământ cultural”.

 

115.753 de fonduri bibliografice se găsesc în cadrul Bibliotecii Batthyaneum din Alba-Iulia