Spectacolul „Hell”, în regia lui Chris Simion, care se joacă la Godot, este o poveste de viaţă atât de reală încât râul realităţii tale se varsă în fluviul realităţii personajelor. Actorii din distribuţie fac parte dintr-o generaţie a performanţei, care iese din tipare, o generaţie care gândeşte în afara cutiei. Ei sunt Antoaneta Cojocaru, Ela Ionescu, Mihai Smarandache, Ana Covalciuc şi Dan Rădulescu. Costumele au fost realizate de Maria Marinescu.
„Hell”, de Lolita Pille, în regia lui Chris Simion, te ţine încordat, te sfâşie pe dinăuntru, te recalibrează şi te scutură până când înţelegi că viaţă înseamnă zâmbetul de fiecare zi. De la atâta încordare, la finalul spectacolului simţi că te doare întreg corpul. Respiri cu dificultate sub greutatea poverii subiectului piesei. Nu mai poţi vedea doar ceea ce-ţi place. Nu mai poţi auzi doar ceea ce vrei să auzi. Un ceva, un ritm ieşit dintr-o cadenţă impusă te trage de mânecă şi strigă la tine să ţii cont de el. O sete de nepotolit te îndeamnă să scomoneşti pământul fiinţei tale în căutarea a ceva care să o potolească de-a lungul spectacolului. O sete de viaţă adevărată, departe de turmă, departe de adevărul personajelor.
Ce înseamnă „Hell”, care este atuul noii formule de joc, ce a atras-o la această piesă şi dacă este ea un semnal de alarmă pentru societatea în care trăim au fost doar câteva dintre întrebările noastre pentru Chris Simion. „HELL nu este un spectacol, este o experienţă. Îi invit pe oameni să iasă din rutina lui bubble gum şi să intre pentru o oră şi 30 de minute într-o altă realitate. Iar când se termină spectacolul să se gândească în primul rând cu ce pot ei contribui ca să oprească epidemia de piţipoance şi de snobi”, spune regizoarea. Targetul ţintă al acestui spectacol îl reprezintă părinţii de bani gata, care-şi îndoapă odraslele cu bani şi fiţe, în loc de afecţiune, demnitate şi curaj. „Părinţii îi strică pe aceşti copii. Şi tot ei strică şi societatea. Vreau să am un spaţiu public nealterat de îngâmfare şi tupeu. Vreau să trăiesc într-o societate cu valori reale, în care bătălia să fie pe suflet, nu pe conturile din bancă”, afirmă Chris Simion.
„Noul HELL nu are nicio legătură cu cel realizat în 2006 în Lăptăria lui Enache. Am crescut, am avut parte de experienţe care şi-au spus cuvântul, am înţeles textul altfel. Din păcate... povestea nu s-a schimbat, e în jurul nostru la fel de prezentă cum era şi atunci”, a încheiat regizoarea.
Ne puteți urmări și pe Google News
Patru tineri, copii de bani gata, îşi trăiesc viaţa profitând din plin de droguri, băutură şi sex prin cluburi de fițe. În singura lume pe care o cunosc, aceşti tineri strigă de fapt după ajutor prin comportamentul lor fără limite, fără să le pese de nimeni şi de nimic. Hell (Antoaneta Cojocaru) și Andrea (Mihai Smarandache) se îndrăgostesc, sentiment total necunoscut lor, pe care nu reuşesc să-l mânuiască, să-l descifreze, să-l înţeleagă şi să-l integreze. Iubirea le oferă euforia pe care „prafurile“ nu le-au dat-o niciodată, însă de frică se despart și revin la vechile obiceiuri. Departe fiind unul de celălalt, nimic din ce intră în viaţa lor nu mai are culoare, nici rost.
„Hell“ te împinge la marginea prăpastiei, acolo unde personajele s-au înscris la cuvânt şi-şi aşteaptă „cuminţi” rândul. „Hell“ te bagă în seamă direct, adresându-ţi-se fără menajamente. Te tulbură, îţi cotrobăie prin toate ungherele pe unde ai uitat să ştergi praful, îţi demolează castelele construite pe nisip pentru că pune în faţa unui mare adevăr: dacă nu eşti atent, oricând destinul personajelor poate fi al tău!
Mihai Smarandache reuşeşte, printr-o metodă doar de el ştiută, să sape, cu ajutorul emoţiei pe care personajul său nu vrea să o arate, împrejurul sufletului tău de spectator până ajunge la lacrimă. Rar ţi-e dat să vezi atâta expresivitate la un tânăr actor. De altfel nu este singurul rol în care Mihai Smarandache şi-a cucerit publicul. Şi în „Ne vom revedea în anul care a trecut” de Ștefan Caraman, în regia lui Alexandru Nagy, a reuşit acelaşi gen de performanţă.
Ela Ionescu reuşeşte să dea din fragilitatea sa personajului. O fată de bani gata cu un tată abuziv, despot şi deloc interesat de persoana ei, care nu reuşeşte să trăiască însă pe picioarele ei. Fără banii tatălui nu poate face un singur pas. Ela Ionescu are deja la activ câteva roluri pe scena Teatrului Bulandra în care dă măsura talentului său, printre acestea numărându-se Colombina din „Arlechino moare?” şi Maşa din „Pescăruşul”.
Atât Dan Rădulescu, cât şi Ana Covalciuc completează în mod fericit distribuţia. Înţelegi că teatrul românesc e pe mâini bune, chiar dacă se joacă underground sau în spaţii neconvenţionale, dar pline de o căldură aparte cum este Godot Cafe. Până una alta, o oază de cultură într-un ocean de incultură, intoleranţă, impostură şi ignoranţă.
„Bună! Sunt o japiță. Sunt tânără, extrem de bogată,frumoasă și foarte rafinată. În agendă am 500 de numere de telefon la care nu sun niciodată. În loc de creier... am un card de credit. În loc de nas... am un aspirator. În loc de inimă... n-am nimic”, spune Hell, în fapt Elle, o tânără pentru care banii nu au fost niciodată o problemă. Ea este interpretată cu inteligenţă de Antoaneta Cojocaru, actriţă a Teatrului Bulandra, care reuşeşte să te atingă undeva înlăuntru, unde nu ţi-ai imaginat niciodată că poţi fi atins. Spontaneitate, curaj, asumare, acceptare, conştiinciozitate şi o seriozitate ieşită din comun sunt doar câteva dintre calităţile pe care actriţa le drămuieşte cu atenţie la fiecare rol. „Formula în care jucăm acum, la Godot, este o reluare, care nu seamănă mai deloc cu ce era iniţial. În prima variantă jucam alături de Cristi Iacob, cu care am construit acest rol. Spectacolul s-a jucat trei ani, în Lăptăria lui Enache, trei ani în care am învăţat foarte multe lucruri. Spectacolul a fost considerat puternic la momentul acela”, îşi aminteşte Antoaneta Cojocaru. Între timp, i-au scris mulţi oameni că ar dori să-l revadă şi i-au povestit ce au simţit când l-au văzut. Apoi, într-o zi, a venit propunerea regizoarei Chris Simion de a-l relua.
„M-am gândit mult dacă ar mai fi potrivit pentru mine să joc acest personaj acum, dar unul din argumentele principale a fost faptul că, între timp, aproape întreaga societate s-a transformat în ceea ce se întâmplă în prima parte a spectacolului: goana după avere, deruta, lipsa credinţei, incultura, impostura, prostia, vulgaritatea cu titlu. Din acest punct de vedere, este un spectacol care trage un semnal de alarmă. Şi asta e bine. Pe de altă parte, mă bucur mult că joc cu Mihai Smarandache, actor la Teatrul Odeon şi un partener foarte bun, în care mă sprijin şi care m-a ajutat să reconstruiesc acest rol. «Hell» e un spectacol care mă macină şi mă mănâncă, dar care mă învaţă în continuare multe", susţine Antoaneta Cojocaru.
„Personajul Hell este atât de departe de lumea mea, încât de fiecare dată o simt ca pe o mare piatră de încercare. Şi cu toate că e atât de departe, mi-e foarte dragă când iubeşte şi când se sperie, când riscă şi când vrea să schimbe ceva, când fuge de ea... Mă bucur că joc în Godot, pentru că Remeş are tot respectul meu pentru ceea ce a construit acolo într-un timp atât de scurt. În continuare există spectatori care plâng după spectacol şi le mulţumesc pentru toate mesajele pe care mi le lasă pe facebook şi pentru că vin să vadă povestea aceasta deloc comodă şi care… doare, cumva”, a declarat pentru EVZ Antoaneta Cojocaru.
Recomandările noastre
