Când m-am hotărât să (re) scriu cazul procurorului Cristian Panait am avut mai multe motivaţii.
Vreau să le împărtăşesc şi cititorilor care au avut răbdarea să parcurgă cele câteva pagini de ziar. Sunt consideraţii de „ziarist bătrân”, care vor pune în altă lumină cazul unei morţi ce avea să provoace schimbări notabile în mentalitatea noii generaţii de magistraţi ce se forma atunci, în anul 2002.
Dan Andronic mi-a spus că risc. Apariţiile recente (pe nişte bloguri şi site-uri) despre moartea procurorului Panait îl acuzau pe actualul premier de o gravă implicare. Riscul e să fiu acuzată la rându-mi că vreu să-i îmbunătățesc imaginea lui Victor Ponta, şifonată până şi de şeful statului. Temerea lui Dan nu e lipsită de sens, fiindcă ne-am întâlnit des cu astfel de opinii în spaţiul public.
Argumentele mele cred că sunt mai puternice decât aceste eventuale acuzaţii. Iar dacă e vorba de Victor Ponta, pot spune că el este doar un apendice în acest tragic caz, cu vinovăţii morale despre care doar el ştie dacă există, dar care nu a fost în ziua sinuciderii lui Cristian Panait în casa acestuia şi nici muribundul procuror, întins pe caldarâm, nu i-a spus mătuşii sale „Câinele de Ponta mi-a făcut- o”. În săptămâna sfântă a Paştelui am considerat că ar fi un păcat mare să ştiu adevărul despre aceste lucruri şi să nu-l spun. Este doar unul dintre argumentele demersului jurnalistic de azi.
Am scris şi am documentat împreună cu colegii mei de la Libertatea „Cazul Panait”. Așa au făcut și colegii de la EVZ, Ondine Gherguț, Christian Levant, Nicoleta Savin, cei de la Adevărul sau România liberă. Am publicat atunci, în primăvara lui 2002, informaţii ”la cald”, cu probe şi declaraţii menite să clarifice moartea suspectă a unui tânăr magistrat care refuzase să facă jocurile politice ale şefilor săi obedienţi faţă de camarila PSD. Am continuat să urmăresc cazul de-a lungul timpului, să-i aflu finalitatea.
Mătuşa lui Cristian Panait a încercat, cât i-a stat în putinţă, să facă Justiţia să-i tragă la răspundere pe vinovaţii moral de sinuciderea nepotului ei. „Lupii bătrâni” din Parchetul General, sprijiniţi de politicienii Guvernului Năstase au reuşit să anihileze orice demers. Trebuia să fie o lecţie şi pentru „lupii tineri” care intraseră în Parchet la sfârşitul anilor 90, dornici să se afirme în noile structuri anticorupţie, impuse României pentru a adera la Uniunea Europeană. Din această „gaşcă” a noii generaţii făcuse parte şi procurorul Cristian Panait. Am să nominalizez câțiva procurori din acea perioadă pentru că pe mulți dintre ei (cei care au rezistat) îi regăsim azi în structurile DNA sau DIICOT, cu rezultate notabile în lupta cu corupția și mafia transpartinică: Doru Dobocan, Lucian Papici, Liviu Popescu, Alexandru Șerban, Ovidiu Budușan (forțat și el să-și dea demisia și să intre în avocatură), Silvia Cerbu, Nicolae Păcuraru, Luminița Șega, Viorel Cerbu, Flavius Cîrsnic, Cătălin Purcăriu. Într-un fel, ei au răzbunat moartea lui Panait. „Cristi” sau „Nicușor”, cum îi spuneau mama și mătușa, fusese unul dintre ei. Bun, serios, profesionist și perfecționist. Credea în lege și în puterea ei. Și năzuia că, dacă își va face corect datoria, va reuși să fie promovat în noua structură: la Parchetul Național Anticorupție.
El (fost jurnalist la TVR) și mulți dintre colegii lui procurori doreau să schimbe regulile jocului și să aplice ce învățaseră pentru un progres social democratic. Cristian Panait nu a mai apucat să-și ducă visurile mai departe. Șansa lui a fost, de fapt, o capcană, iar lipsa de experiență și dorința lui de a fi promovat în PNA le-a dat prilejul șefilor lui, hârșiiți în blaturi politice, să-l împingă în față într-un dosar complex din punct de vedere juridic și marcat politic. Procurorul de 29 de ani s-a văzut prins în hățișul acesta, și-a văzut viitorul barat și a clacat psihic.
Sinuciderea sa am considerat-o atunci, în 2002, emblematică deoarece era, în realitate, sindromul reformei în Justiție și în Parchete. Azi vedem ce au reușit procurorii aceia tineri, ajunși sub regimul Băsescu, la propunerea CSM, în structurile anticorupție. Este un alt argument puternic care m-a făcut să răscolesc sertarul cu amintiri și să refac, după 12 ani, „Dosarul Panait”. Nu am înțeles nici acum de ce Monica Macovei, ajunsă ministru al Justiției, nu a redeschis dosarul, așa cum anunțase în 2006. N-a făcut-o, ulterior, nici Cătălin Predoiu, deși, la data producerii tragediei, Emil Boc a cerut formarea unei comisii parlamentare care să cerceteze amestecul politicului în cazul Tarău-Lele-Panait.
Iar în final, ultimul argument este legat de rolul presei scrise în consemnarea tuturor evenimentelor importante petrecute în această țară, dar mai ales al presei de investigații, care a murit ușor-ușor, strivită fie de interese, fie de neputința patronilor de a susține financiar deplasările reporterilor și alte demersuri costisitoare. „Dosarul Panait” nu putea fi reconstituit dacă nu existau colecțiile ziarelor din 2002, 2003, 2005 sau 2006. Însemnările și opiniile apărute și păstrate pe net, scrise de oricine și fără o documentare temeinică, pot oricând, distorsiona realitatea. Exact așa cum s-a petrecut cu episodul devenit legendă urbană: „Câinele de Ponta mi-a făcut-o”. S-a scris pe un site (dispărut ulterior) că mătușa procurorului a făcut această declarație șocantă. În anul 2012, acest text a fost găsit pe net de un jurnalist neamț și întreaga poveste a apărut într-un ziar din Germania. De acolo a fost preluată de jurnaliști români, citându-se ca sursă credibilă… presa germană! O suveică periculoasă, practicată, din păcate, și în alte cazuri cu miză. Sper ca regizorul și scenaristul Tudor Giurgiu să nu se fi inspirat de acolo pentru filmul pe care se pregătește să-l lanseze anul viitor.
Pentru toate acestea, susțin că ziarele tipărite nu trebuie să moară! Acolo nu se pot face modificări, nu se pot șterge subiecte și nu se poate falsifica adevărul fără ca redacția respectivă să nu fie trasă la răspundere. Ziarele tipărite fac parte din istoria oricărui popor!
Recomandările noastre
