Violența ca politică de partid cultivată de PSD nu este o strategie a ultimilor doi ani. Moștenirea istorică a violenței e mai veche chiar și decât anii tulburi 90.
Cărțile de istorie stau mărturie asupra faptului că acest partid are în ADN-ul său violența, delațiunea, șantajul, ura ca formă de construcție socială.
Ceea ce este însă îngrijorător și terifiant totodată este faptul că simpatizanții, membrii, adoratorii acestui partid, electoratul de televizor, cei aproape 40% cu care se laudă, aderă la acest program de apologie a violenței, manifestă o adevărată fascinație pentru discursul urii, pentru cultivarea acestei rupturi schizoide în societate în întregul ei. Felul în care ”se crede și nu se cercetează” găunoșenia discursului public potrivit căruia „Regimul Băsescu” este vinovat pentru traiul prost, deși PSD e la cârma țării de peste doi ani, delectându-se cu discursul urii, transformă această masă de simpatizanți într-o masă de laborator al experimentului sinistru de reducere a individului la un simplu reflex social la stimulul urii. Măcar dacă PSD ar milita și ar încerca să implementeze politici de stânga, să le facă traiul mai bun oropsiților sorții, însă asistăm la o politică sălbatică de captură a statului, de încercare de subordonare a puterilor în stat partidului-stat, de cultivare a unei psihoze sociale care alimentează pulsiuni, accentuează frustrări și programează socio-mental pentru intoleranță și revanșă. Rezultatul este o societate care se auto-devorează.
Adeseori, în discursul public, este rostogolită ideea potrivit căreia, de fapt, românii ar fi esențialmente de stânga, perpetuându-se un neadevăr. Istoria consemnează cu totul altceva. Ideile stângii, teoriile marxiste erau marginale în spațiul românesc. Stânga românească, mai apoi comuniștii, au prins rădăcini doar pentru că au profitat de conjunctura istorică a intrării cizmei rusești în România, în întregul spațiu estic, a faptului că, în această parte de lume, Stalin, ajutat de aliați (cât de veche este povestea cu întârzierea de reacție, slăbiciunile și incapacitatea de viziune a europenilor și americanilor care, ca și acum, nu au văzut mai departe de interesele de moment) au făcut regulile jocului. Urmărind desfășurarea istoriei post-război, instaurarea comuniștilor prin fraudă, șantaj, amenințare, cu ajutorul rușilor, cu aceștia suflând României în ceafă, se observă recurența unui tipar. Același recurs la violență, intimidare, crimă atunci, pentru a instaura un regim al terorii, al arbitrariului, al concentrării puterii în mâinile unui singur partid. Desființarea partidelor de opoziție, felul în care PCR s-a lipit de PSD de atunci devenind Partidul Muncitoresc Român și mai apoi preluarea întregii puteri după război. Subordonarea totală a Justiției. Spre deosebire de spațiul sovietic, comuniștii au avut revelația câștigului pe care l-ar putea avea prin manipularea și controlul românilor cu ajutorul bisericilor ortodoxă și catolică. Istoria consemnează și Experimentul Pitești, un experiment odios al spălării pe creier, al folosirii terorii nu doar fizice ci si psihice, al medicamentelor, cu scopul de a elimina orice formă de rezistență. Comuniștii au făcut din teroare și frică politică de stat, de îngenunchere a unui întreg popor care nu simțea ”roșu” pentru a se înscrie de bună voie într-un partid profund anti-național. Colectivizarea a fost cel mai brutal atac asupra proprietății private. În numele colectivizării s-au înfăptuit crime, s-au mutilat destine, s-au distrus familii și comunități întregi. La fel ca și atunci, urmașii comuniștilor, pesediștii de azi, au reușit, grație trădării liberalilor, să pună mână pe aproape toată puterea, după care s-au descotorosit de lacomii liberali. Nu au plecat însă cu mâna goală. L-au luat pe Tăriceanu care nici el nu a plecat cu mâna goală din PNL. A plecat cu o halcă. PNL primește prețul trădării.
Ne puteți urmări și pe Google News
PSD păstrează și azi gustul puterii absolute, e scris în istoria sa. Dovadă stă comportamentul PSD al ultimilor mai mult de doi ani. Comportamente ce păreau demult apuse au fost resuscitate. Ultima ordonanță care se află deja pe biroul premierului și prin care PSD momește primarii din alte partide este o mișcare în cheia tradiției comuniștilor obsedați de puterea absolută. Felul în care au atacat PNL, cu misiunea de a-l distruge, iar mișcarea cu ordonanța primarilor este menită de a ataca electoral Alianța Creștin Liberală.
Acum, instaurarea prin teroare e mai sofisticată, mai soft, fără sânge. Furtul generalizat a rămas. Nu avem colectivizarea brutală, avem în schimb devalizarea bugetului de stat oficializată, banii furați umplu conturile politicienilor corupți și ale clienților lor politici. Cu toate acestea, PSD nu mai vrea să fure câte puțin, așa cum au făcut-o până acum mai toate guvernările. PSD vrea controlul total al instituțiilor, al oamenilor, a desăvârșit guvernarea prin ordonanțe, făcând din Puterea legislativă o putere decorativă. Restaurația nu a început în ultimii doi ani. A fost mai întâi o perioadă de acomodare. Programul a fost urmat pe pași. Foștii securiști au ajutat la implementarea terorii soft. Felix și-a pus, ani de zile, televiziunea la dispoziția programului de nivelare, de aplatizare a conștiinței naționale, a unui program de acomodare cu violența verbală, de distrugere sistematică a valorilor naționale. Banii au venit din conturile fostei Securități. Restaurația.
PSD, partidul-stat în ființa sa interioară, a făcut o buclă. A închis cercul întorcându-se la tradiția sa. Violența. A exersat o vreme exercițiul democratic, a făcut spectacol pentru a adormi vigilența românilor, a simulat schimbarea la față. În spatele acestui spectacol, PSD a meșterit la deconstruirea sistemului democratic, lovind partidele, penetrându-le, slăbindu-le din interior, consolidându-și puterea, șantajând și mituind. Cea mai diabolică mașinațiune a pesediștilor este cultivarea instituției ”Țapului ispășitor”, exploatând angoasele și spaimele unui popor pus în genunchi de dictatura comunistă, dezorientat în anii 90. Pentru unii autori, ”țapul ispășitor” este un mecanism psiho-sociologic inconștient și spontan. Pentru Rene Girard ar exista ”o legătură între formele rituale și tendința universală a oamenilor de a-și transforma angoasele și conflictele asupra unor victime arbitrare”.
Dincolo de toate aceste mecanisme, scheme, planuri, strategii pe care PSD le pune la cale pentru a reuși să pună mâna pe Cotroceni, pentru a captura Statul român și pentru a avea control total, mai grav și terifiant este modul în care li se răspunde. Modul în care românii, fie că sunt simpatizanți PSD, votanții lor, fie că sunt primarii traseiști, funcționarii de la orice nivel, profesorii din orice școli, medicii din spitale din zona de administrație, asistații sociali, falșii pensionari de boală, mituitorii părinți pentru loazele care trebuie să ia Bacul, și lista poate continua, toți aceștia răspund discursului urii, cultivării violenței în spațiul public. Anularea cu bună știință a spiritului critic, a unui bun simț sănătos care caracterizează un popor, orice popor, în momentele sale de cumpănă. Disoluția spiritului românesc, degradarea continuă social-politică a acestui popor doare precum o cangrenă care se întinde, amenințând întregul corp. Unul dintre componenți unui grup notabil al rezistenței în munți în anii terorii comuniste, Ion Gavrilă-Ogoreanu a scris într-o autobiografie apărută în anii 90, editura Marineasa, ”Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”: Când am luat calea munților, știam destule despre partea cea ascunsă a istoriei. Nu ne-am făcut iluzii. Când am spus că în 1949 -1950 s-ar fi ridicat satele de la munte sau că eram primiți și ajutați de oamenii din partea locului, nu m-am referit niciodată la cine știe ce mulțimi de oameni. Or fi fost o sută, două, o mie? Dar restul locuitorilor? Unii nu au venit de frică. Și ei trebuie înțeleși. Pe alții nu-i interesează decât propriul lor interes. Orice pas fac în viață, îl fac numai din calcul. Regimurile se schimbă, profitorii rămân. N-au niciodată principii și mustrări de conștiință. Nu se pot schimba regimurile și ideologiile, pe cât sunt în stare ei să se schimbe de repede. Unii se leagă strâns de regim devenind una cu el și trec de la avere și de la satisfacerea tuturor dorințelor și poftelor la delirul puterii și al trufiei. Rămâne apoi marea masă a trudnicilor, a căror viață se reduce la muncă și hrană într-un ciclu etern, și ale căror conștiințe nu se ridică mai sus de blidul de mâncare. Sunt atât de aplecați și dresați în apăsare spre pământ, că nu pot, nu gândesc și nu vor să privească mai departe. Urăsc pe oricine vrea să îi scoată din existența lor de sclavi. Cu ei orice stăpânire face ce vrea. În primul rând, să gândească în locul lor”.
Recomandările noastre
