Jurnalul prinţesei Nadejda Ştirbey are nevoie de sprijinul iubitorilor de carte pentru a putea fi publicat. O acţiune inedită a celor care l-au descoperit în Arhivele Naţionale ale României.

Jurnalul prințesei Nadeja Știrbey a fost scris în perioada 1916-1919, imediat după intrarea României în război, evocând evenimente din Buftea, București, dar mai ales din perioada exilului la Iași. Caietul cu însemnări în limba franceză a fost găsit în fondul familiei Știrbey de la Arhivele Naționale ale României și vede pentru prima dată lumina tiparului, într-o ediție îngrijită de Oana Marinache, sub numele „Jurnal de Prinţesă (1916-1919)”. Prinţesa Nadeja Bibescu (1876-1955) era nepoata de bunic a domnitorului Gheorghe Bibescu (1842-1848). Crescută în Germania, apoi căsătorită în 1895, la Geneva, cu vărul ei, prinţul Barbu A. Ştirbey (1872-1946), viaţa tinerei intră într-o nouă etapă după sosirea în ţară.

 

 

Povestea Prinţesei

 

Oana Marinache, un cercetător pasionat de vechile familii româneşti, ne-a spus câte ceva din istoria vieţii  acestei femei deosebite: prinţesa Nadejda Ştirbey. „Crescută şi educată în Germania,  Nadejda Bibescu a folosit limba germană pentru scrierile ei: poezii, poveştile şi piesele de teatru; în limba franceză coresponda cu familia şi prietenii ei, existând foarte puţine însemnări în limba română. Scrierile ei nu au văzut lumina tiparului, cu excepţia unor poezii traduse de poetul şi doctorul Vasile Voiculescu, istoricul Nicolae Iorga şi George Topârceanu.”

„Ca personalitate, Nadeja ţine de mentalitatea secolului al XIX-lea în care femeia era pregătită să fie soţia şi mama perfectă, mulţumindu-se sau creându-şi lumea ei. Prezenţa ei retrasă din spaţiul public, departe de intrigile saloanelor bucureştene şi de cronicile presei mondene, este atestată cel puţin până la momentul 1909.” Era prietenă cu Principesa moştenitoare Maria, soţia Principelui Ferdinand, viitorii regi ai României Mari. Iubea artele, participa la opere de caritate şi era paisonată de fotografie. „Apreciată de familie şi prieteni ca o soţie şi mamă devotată creşterii celor patru fiice, Nadeja se dedică total unor activităţi creative în spaţiul căminului ei: pictează, brodează, croieşte, ascultă muzică simfonică, cântă la pian şi vioară, scrie poezii, poveşti şi piese de teatru, comandă şi cultivă diferite plante în grădina sa, călăreşte, se ocupă de întregul complex de la Buftea.”, ne mai spune Oana Marinache.

 Un caiet de mici dimensiuni, o mare comoară  

Jurnalul, un caiet de mici dimenisuni, a fost descoperit în Arhivele Naţionale ale României. Acoperă perioada 14 august 1916 – 12 februarie 1919.

 „Jurnalul Nadejdei descrie una dintre cele mai grele perioade din istoria ţării noastre, perioada de doi ani de cumpănă pentru existenţa României şi de mari prefaceri la nivelul clasei politice şi militare româneşti. (...) Cu întreruperi, în cele main cumplite clipe de disperare, resemnare, zbucium interior, prinţesa Nadejda se apleacă asupra caietului şi consemnează trăirile ei şi prefacerile societăţii"

 

 „Nu avem încă experienţa popoarelor care se luptă de mult”

 

Iată câteva fragmente din Jurnalul prinţesei. Însemnările sunt din anul 1916.

„(...) Încă sosesc multe trenuri pline de soldaţi, o horă voioasă în care ne-am prins toate pentru a le face plăcere, cine ştie dacă nu este ultimul lor dans, sunt tare tristă şi abătută. Mi-a fost mereu teamă de război pentru noi, nu pentru că nu am încredere în trupele noastre, sunt sigură că sunt admirabile, dar cred că avem o conducere proastă, organizarea e jalnică, mi-e teamă de îngrijirile pe care le vom acorda răniţilor, vom fi copleşiţi în curând, din cauza lipsei de doctori, de medicamente, de igienă, de hrană bună, mi-e frică de bulgari, din cauza urii şi cruzimii lor, mi-e teamă de nemţi din cauza forţei lor, mi-e frică de ruşi, care au început deja să nu se ţină de cuvânt, după ce ne-au împins în război, nu avem încă experienţa popoarelor care se luptă de mult, am plătit deja asta scump! (Buftea 25 august). Şi azi de dimineaţă veştile au fost foarte proaste, 25000 de morţi, 100 de trunuri pierdute, bulgarii i-au executat pe toţi prizonierii noştri, ofiţerii noştri superiori şi-au pierdut capul, în fine, o mare înfrângere. Astă seară se spune că ruşii au recucerit Dobrici?” ( localitate aflată azi în Bulgaria, dar atunci era în România – n. r.).

(7 noi.). Veştile continuă să fie proaste, nemţii continuă să înainteze, te cuprinde deznădejdea! Ce zi nesfârşită am petrecut în pivniţă, aşteptându-i pe monştrii de nemţălăi, care nu au venit să bombardeze Buftea,ci, dimpotrivă, au aruncat bombe toată ziua peste Bucureşti, oare când vom putea să-i învingem, aşteptând, ne calcă în picioare, am pierdut Oltenia, acest ţinut încântător, cu mănăstirile sale minunate, munţii, cursurile de apă şi satele sale frumoase le aparţin acestor barbari, care masacrează mai mult decât bulgarii. (8 noi). 9) Nemţii sunt la Curtea de Argeş, ne-au enervat la culme bombardându-ne de la ora 10 la 1 şi de la ora două la 3, încă o zi pierdută în pivniţa oribilă. – A murit Împăratul Franz Iosef, începusem să îl cred nemuritor, marepagubă! – 10 joi, timp ceţos, am fost lăsaţi în pace să ne facem treaba la gară. Veştile sunt dezastruaose, Brătiano este mai deznădăjduit ca niciodată, nu a mâncat nimic astă-seară, este un semn cumplit. – (10 noiembrie) Nemţii sunt la Alexandria, plecăm mâine la Iaşi. (...) – (24 noiembrie joi). Ne-a despărţit de tot ce ne era drag, credeam că mi se va rupe inima, am vărsat lacrimi de disperare văzându-ne nerococita ţară pierdută. Am petrecut 11 ore în tren cu regina şi curtea ei.(...).”

Era 1916. Anul când România se redusese la zona Moldovei. Când regele, regina, curtea s-au mutat la Iaşi. România era sfâşiată. Abia după doi ani istoria şi-a întors faţa spre România. Apoi s-a înfăptuit România Mare.

Asociaţia Istoria Artei face un apel către iubitorii de carte şi de istorie să sprijine apariţia acestui Jurnal.