Editura Evenimentul si Capital

Cu un președinte abulic și un Parlament turmentat, 2017 a fost un an prost | Gândul lui Cristoiu

Autor: | | 8 Comentarii | 5551 Vizualizari

Prima parte a interviului acordat lui Ionuț Crivăț de la ziarul și revista Omenia

Pe vremea cînd conduceam publicații și, evident, aveam nevoie de oameni noi în redacție, principala formă de examen consta în trimiterea candidatului prin București pentru a se întoarce în redacție cu o filă de manuscris despre ce a văzut în călătoria sa. Cum impuneam și un timp de realizare a articolului, verificam prin acest mijloc simplu:

Capacitatea candidatului de a observa ce e în jurul său pentru a descoperi ceea ce negazetarului îi scapă, disponibilitatea de a-și orîndui observațiile într-o structură solidă, supusă unei idei, rapiditatea redactării și, nu în ultimul rînd, scriitura.

Azi, cum nu mai sunt implicat în presa activă, nu mai pot folosi această formulă de examen. Mi-a rămas la dispoziție însă interviul luat de un jurnalist. Am dat de a lungul vieții mele de condeier zeci de interviuri, la televiziuni, ziare, reviste, site-uri. Mi-au fost solicitate interviuri și am răspuns pozitiv și de către televiziuni aparținînd țărilor poreclite de americani infractoare, cum ar fi de exemplu Irakul lui Sadam Hussein, Siria lui Assad. Întrebările puse, felul în care era condus interviul au fost și sunt pentru mine probe de talent, de profesionalism, de seriozitate ale autorului interviului. Din propria experiență – destul de bogată – de autor de interviuri știu că întrebările inteligente, dar mai ales cele care dovedesc o deosebită pregătire a autorului dau naștere la momente de mare spectacol gazetăresc în care atît cel care ia interviul, cît și cel care-l dă sunt vedete strălucitoare.

De altfel, așa cum am mai scris, un interviu bun e interesant nu numai prin răspunsuri, dar și prin întrebări, nu de puține ori întrebările putînd fi mult mai bune decît răspunsurile. Nu întîmplător, cel mai bun interviu dat de mine a fost cel de la emisiunea Profesioniștii a Eugeniei Vodă. Aș trece printre interviurile în care întrebările mi-au dovedit că am în față un talent de gazetar și pe cel luat de Ileana Ilie Ungureanu, de la Evenimentul zilei.

Nu de mult m-a căutat la telefon, pentru a-mi solicita un interviu, Ionuț Crivăț, de la ziarul și revista Omenia. I-am dat întîlnire la BAR, mai precis în hol, spațiu în care discuțiile angajate la diferite mese, dacă le înregistrezi, pot deveni puncte de plecare pentru cărți de cercetare științifică. Întrebările puse de Ionuț Crivăț m-au surprins prin profesionalismul de jurnalist al autorului. Ele îmi dovedeau un autor de interviu care se pregătise solid înainte de a veni la întîlnire și mai ales care mărturisea drept notă tipică talentului de ziarist curiozitatea.

Interviul a fost publicat sub titlul De vorbă cu Ion Cristoiu despre Slăbiciunile românilor – între manipulare, emotivitate și naivitate. Presupunînd că nu toți cititorii cristoiublog.ro citesc ziarul și revista Omenia, voi publica în două numere – duminică și luni – interviul luat de Ionuț Crivăț, considerînd că întrebările au reușit să scoată de la mine idei interesante, unele pe care nu le-aș fi exprimat dacă nu era acest interviu.

Numele Ion Cristoiu se identifică cu istoria presei românești, fiind cel mai mare făcător de gazete. Este istoricul clipei care trăiește evenimentele, le observă, le scrie și le comentează. De cele mai multe ori contra… L-am întâlnit pe maestrul Ion Cristoiu, unde altundeva decât la Biblioteca Academiei Române, acolo unde zi de zi studiază și se documentează pentru viitoarele apariții editoriale. Cu pipa în colțul gurii și cu nelipsita cafea se rupe pentru câteva clipe de sala de lectură, și, punctual ca de obicei, ne primește pentru un interviu. Întrebările se pun, iar răspunsurile curg firesc, ample, bine construite, atingând rând pe rând teme actuale și de interes. Scrie zilnic, pe lângă editorialul din Evenimentul zilei, trei pagini: una de proza, una de eseu și una de călătorii. Vorbește și scrie cu pasiune despre demnitarii de azi și de ieri, cunoaște în profunzime slăbiciunile și caracterul românilor. Spune că dacă ar fi s-o ia de capăt n-ar mai face gazetărie, ci altceva mai serios, proză, eseu. Dar, nu-l credem. Are acest microb al știrii, al curiozității profesionale și, nu în ultimul rând al freneziei acestei meserii, care și acum, după ani de gazetărie, de ziare lansate pe piață, emisiuni tv, cărți de proză, eseuri și savuroase note de călătorie, nu l-a părăsit. Din contră, este mai curios și mai pasionat decât tinerii jurnaliști care sunt acum pe băncile facultății. Nu știm dacă literatura a pierdut un mare scriitor sau dacă gazetăria l-a câștigat pe cel mai bun, istoria ne va demostra cu siguranță cine este Ion Cristoiu. Gazetarul sau scriitor, sau cel mai bine și una și alta!

Domnule Ion Cristoiu, cum se încheie anul de grație 2017 din punct de vedere politic, economic și social?

Încheiem anul destul de prost dacă ne raportăm la structura puterii. Avem pentru prima dată, după decembrie 1989, un Parlament dominat de o majoritate PSD + ALDE, o majoritate care cred că este, într-un fel, singulară în plan european. O asemenea majoritate a fost întodeauna dorită în România postdembristă, deoarece guvernele minoritare sau de coaliție – cum au fost CDR sau chiar Alianța D.A.- nu au reușit să treacă prin Parlament proiecte de legi fundamentale pentru România.

Noi ne-am fi așteptat ca având o asemenea majoritate PSD și ALDE – și mai ales în primul an de guvernare când există un capital politic uriaș – să fi promovat proiecte de legi, inclusiv cel de modificare a Constituției, deoarece este învechită în multe dintre articolele sale. Nu s-a întâmplat asta, s-a pierdut aproape un an. Nu spun că s-a pierdut cu legile justiției, pentru că și domeniul acesta trebuia adus la zi. Din 2004, cele trei legi nu au mai fost modificate substanțial.

Alte proiecte nu au trecut, în materie de infrastructură nu am deschis nici măcar un km de autostradă. Creșterea economică nu este una care o să dureze așa de mult, ea nu s-a văzut în vreo mare investiție. De fapt asta este și marea problemă a României.

Un alt mare ghinion îl reprezintă faptul că președintele României, și anul acesta, la fel ca și în alți ani, nu a făcut nimic, nu a dus la capăt nici un proiect. Avem o opoziție foarte slabă care apelează la o singură formă de luptă, după părerea mea catastrofală, din punct de vedere electoral, și anume lupta de stradă, extraparlamentară, o luptă care nu a adus niciodată capital electoral.

Până la urmă oamenii te trimit în Parlament să te bați într-un cadru legislativ, în cadrul vieții politice, nu să te bați pe stradă. În stradă se bat alte instituții, alte organisme. Nu am o concluzie optimistă pentru acest sfârșit de an 2017. Repet, întodeauna, primul an pentru orice guvernare este un an de proiecte uriașe, chiar de decizii radicale, uneori nepopulare. Dacă nu profiți de primul an, apoi în al doilea, al treilea, este mai greu de presupus că poți promova ceva mai radical.

Maestre, scriați într-un editorial că este total greșit să afirmi că marele Caragiale s-a inspirat din realitățile vremii sale, ci, dimpotrivă, din realitățile vieții noastre de azi. Cât de actual este Caragiale?

Eu sunt și un scriitor satiric și, uneori, mă gândesc la destinul nefericit al scriitorilor satirici de a-l fi avut antecesor pe Caragiale. După părerea mea, ca om care l-a studiat pe Caragiale cu creionul în mână, nu numai la nivel de proză sau de teatru, ci și la nivel de publicistică, granița dintre publicistică și proză la Caragiale este destul de mică, ceea ce arată că s-a inspirat mult din realitate. Caragiale parcă ne-a blestemat să fim tot timpul în interiorul lumii sale.

Din acest punct de vedere tot încerc de mai mult timp să descopăr, să văd de ce este atât de actual Caragiale. Este actual pentru că a sesizat câteva mari slăbiciuni din genele românilor, nu slăbiciuni care țin de sistem sau de vremuri. Trăncăneala – sindromul Cocoșilă, cum îl numesc eu, după Marin Preda, – este o caracteristică a românului care știe de toate și se pricepe la tot, nu ascultă pe nimeni, are opinii radicale.

După părerea mea, una din slăbiciunile de fond care se regăsește în “Conul Leonida față cu reacțiunea”, dar și în “O noaptea furtunoasă”, este această capacitate a românilor de nu verifica. Înghit atât de ușor toate prostiile, toate diversiunile și clișeele. Discutam serile trecute cu un coleg mai tânăr din presă despre mișcările din stradă.

Dumneavoastră ați observat că sunt două mari clișee. Dacă întrebi pe cineva de ce a ieșit în stradă – se presupune că sunt oameni care citesc, care au o cultură – ei au două răspunsuri-clișeu: 1. „Am ieșit pentru că așa nu se mai poate” și 2. „Am ieșit pentru că vrem să lăsăm o țară copiilor noștri”. Niciunul dintre ei nu poate să explice. Cine se ostenește și pleacă de acasă, de la serviciu și vine în piață se presupune că știe de ce s-a dus. În primul rând nu-și dau numele, iar o chestiune foarte interesantă.

Gândiți-vă că și în “Conul Leonida față cu reacțiunea” avem aceeași capacitate a personajului principal de a folosi clișee pe care le-a aluat din presă. La fel, clișee se găsesc și în „O noaptea furtunoasă”. Jupân Dumitrache și Nae Ipingescu, de fapt, nu înțeleg nimic din ce citesc în ziar, în „Vocea patriotului naționale”, dar le place pentru că se „combate bine (…) împotriva celor care sug sângele poporului”, tot niște clișee de presă ale vremii respective.

Valabilă din totdeauna, dar mai ales azi, este și uluitoarea trăsătură a românilor de a se emoționa urieșește pe termen scurt. Asta a și făcut ca noi să fim ușor de manipulat. Este de ajuns să creezi o emoție, ea durează jumătate de zi, uneori chiar o oră, în timpul acesta niște șmecheri promovează o lege. Emoțiile acestea de scurtă durată sunt foare grave și pentru că ele intră în conflict cu legea. Întodeauna, dacă ați observat, cuprinși de emoții de telenovelă, pe loc, românii sunt gata să pună între paranteze procedurile, legile, de dragul emoțiilor.

Civilizația occidentală s-a ridicat pe temelia respectării legii și procedurilor, indiferent cum le consideri tu, absurde, aberante. Este lege și unde-i lege nu-i tocmeală. Faptul că la noi legea este pusă între paranteze pentru că, vezi Doamne, suntem stăpâniți de o emoție de moment, este una dintre marile slăbiciuni sesizate de Caragiale și care explică, totodată, de ce nu intrăm noi niciodată în veac.




Stirile zilei

Alte articole din categoria: Opinii EVZ

Alte articole din categorie

capital.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
infoactual.ro
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro
Loading...

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE ŞI

Articole salvate