Ajuns la Sinaia, am ținut neapărat să vizitez Vila Luminiș de la Cumpătu a lui George Enescu, intrată în circuitul muzeal național drept Casa memorială George Enescu.

După cum ne învață Internetul, vila a fost construită de George Enescu între 1923-1926, cu banii obținuți din turneul american. Precizarea cu banii e necesară pentru a înlătura orice bîrfă că finanțatoarea ar fi fost Maruca Cantucazino, amanta la vremea respectivă, ulterior nevasta marelui muzician. În 10 decembrie 1947, după plecarea din țară, George Enescu a donat-o statului român pentru a fi folosită drept casă de creație pentru muzicieni. După decembrie 1989, Vila a supraviețuit tentativelor a tot felul de șmecheri de a o revendica invocînd, vezi Doamne! teroarea comunistă, care ar fi făcut din donație un soi de expropriere cu mănuși. Păstrată în anii comunismului prin fel de fel de artificii, a devenit mai apoi Casă Memorială de sine stătătoare.

Din 2007 a fost integrată în Muzeul Național George Enescu, alături de Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei din București și de secția Palatul Tescani din județul Bacău. Am ținut să vizitez Vila din două motive. Primul și cel mai important a fost curiozitatea de a vedea un loc în care s-au desfășurat nu atît momentele de creație enesciene, cît mai ales viața unui om de geniu, cu tabieturile sale, dar și cu momentele sale de tip telenovelistic ( Scandalul dintre George Enescu, gelos și Maruca Cantacuzino, femeie mai mult decît convingătoare pentru a alimenta gelozia bărbatului), știut fiind că pînă și Iisus a trebuit să treacă prin ceva asemănător, dacă ne gîndim la Trădarea de către Iuda. Un alt motiv l-a constituit obsesia mea de a vedea dacă în România de azi se manifestă mai mult decît o brumă de preocupare pentru ceea ce eu numesc Sîngeroasa exploatare turistică a trecutului.

Am scris mai multe note de călătorie satirică despre uriașul talent occidental de a scoate bani din piatra seacă numită locurile de memorie istorică. Unul dintre reportajele mele dedicate acestei preocupări se intitulează Bolovanii rentabili și descrie felul în care locuitorii sătucului franțuzesc Les Beaux des Provences au transformat în obiectiv turistic rentabil niște bolovani din marginea localității. Nu fără plăcută surprindere descopăr în Istoria Partidului pentru un Progres Moderat în Literele Legii, a lui Jaroslav Hasek, că în 1912, cînd a terminat el de scris cartea, în Cehia se cultivau ceea ce eu am numit în notele mele de călătorie peste hotare Bolovanii rentabili.

Trei dintre liderii Partidului, în frunte, evident, cu Hasek, se autosancționează să facă o excursie prin Imperiul austro-ungar pe banii formațiunii. Ei ajung astfel în satul Marusice aflat la 30 de kilometri de Znojmo, în Moravia. Numărînd 400 de locuitori, Marusice „n-are nici o relație cu comunele din jur”. Potrivit prozei, e o localitate ruptă de lume: „Nici un drum, nici imperial, nici național, nici departamental nu trece prin Marusice.” Asta nu-i descurajează pe cei din sat să ducă o politică de atragere a turiștilor: „Și cu toate acestea, satul se mîndrește cu o secție locală a Clubului turistic ceh, cu o asociație de întreținere a patrimoniului și o societate pentru promovarea turismului străin.” Ajunși la Marusice, cei trei sînt luați în primire de vicar și institutor (cei care se zbat „pentru a face din Marusice un loc unde se vor revărsa hoarde de turiști din lumea întreagă”) și duși cu căruța pe o colină: „Aici – notează Hașek – ghizii noștri ne duseră către un bolovan acoperit cu argilă roșie. Institutorul se descoperi, vicarul se descoperi, băiatul de la grajduri se descoperi, și noi, de asemenea, ne descoperirăm. – Aici, domnilor, pe acest bolovan s-au așezat Sfîntul Chiril și Sfîntul Metodiu. – Iertați-mă, intervenii eu umil, pe ce parte s-a așezat Sfîntul Chiril. Pe stînga sau pe dreapta? Și Sfîntul Metodiu? Pe stînga sau pe dreapta? – După cercetările noastre istorice răspunse institutorul doar Sfîntul Chiril s-a așezat, în timp ce Sfîntul Metodiu s-a ținut în picioare pe un alt bolovan. Ăsta! Bolovanul era pictat în albastru!”. 

Așadar, în 1912, în Cehia se manifesta preocuparea de a exploata turistic orice posibil obiectiv, chiar și cînd acesta era o simplă născocire. La ora actuală, turismul mondial duduie financiar nu numai prin locurile de petrecere, dar și - dacă nu mai alesprin obiectivele istorice oferite turistului băștinaș sau străin. Se întîmplă așa ceva la noi? E o întrebare la care am primit demult răspuns văzînd că nici acum statul român n-a reușit să facă din Palatul Cantacuzino din București un obiectiv turistic de prim rang, nu numai prin numele lui George Enescu, dar și prin posibilitatea de a oferi străinului un exemplu de edificiu ridicat de aristocrația noastră și mai ales un edificiu marcat de multe istorii: De la cea a lui Gheorghe Grigore Cantacuzino, zis și Nababul, pînă la cea a lui Mihai Cantacuzino, fiul moștenitor al Nababului, fostul soț al Marucăi, mort în 1928, într- un accident de circulație provocat de disputa pentru el a celor două muieruști din mașină, una aflată la volan, furioasă pe cealaltă, care se hîrjonea cu bărbatul pe bancheta din spate.

Am vrut să văd astfel dacă Vila Luminiș, unul dintre cele mai interesante obiective turistice din Sinaia pentru un străin (cine n-a auzit de Enescu, de Regina Maria, de Peleș?), e suficient de exploatată turistic de autoritățile locale și centrale. Am stat mai mult timp în dormitorul Marucăi, mult mai chipos decît cel al proprietarului. Mi-am amintit cu acest prilej bordelul de lume înaltă care a fost relația dintre Maruca și George Enescu. Maruca Rosetti s-a măritat cu Mihai Cantacuzino, fiul Nababului, în 1898. Ea avea 19 ani, el, 31 de ani. În 1905, văzînd că soțul s-a combinat cu soră- sa, adusă de ea de la Tescani, Maruca se desparte fizic de bărbatu- său în urma unei înțelegeri cu acesta, fără a divorța însă.

În 1907, se combină cu George Enescu. Ea avea 28 de ani, el, 26. În iunie 1928, în timp ce trăia cu George Enescu, face o pasiune mortală pentru Nae Ionescu. Ea avea 49 de ani, el, 38 de ani. Potrivit memoriilor Marucăi, în dormitorul ei de la Vila Luminiș, George Enescu era obligat s-o vadă căzută în limbă după Nae Ionescu, oaspete al vilei, un șmecher care folosea Metafizica pe post de afrodiziac. În 1933, Nae Ionescu o lasă pe Maruca, la venerabila vîrstă de 55 de ani. Maruca face o criză care durează trei ani și debutează printr- o încercare de a-și da foc, de unde rămîne cu urme urîte pe corp. George Enescu, mai puțin priceput la femei, decît la muzică, rămîne alături de ea pînă la însănătoșire. În 1937, cei doi se căsătoresc. Maruca avea 58 de ani. Un text din Timpul despre cununia civilă mă face să rîd și acum prin titlul său de telenovelă: „George Enescu, principe al sufletului, s-a căsătorit ieri la oficiul primăriei de Verde cu principesa Maria Cantacuzino”.

Despre George Enescu am scris mult, dar am scris amuzat de comicul involuntar al vieții tipice de geniu. Pentru că geniul lasă în urmă, în paralel cu opera genială, și multe fapte de împiedicat într-ale vieții. Îmi amintesc de exemplu de un eseu de-al meu intitulat Enescu prefera crenvurștii. Invitat la masă de Regina Elisabeta la Peleș, George Enescu se bucura cînd se serveau crenvurști. Carol I, un îndărătnic în materie de libertate dată celorlalți, mînca puțin. Cînd punea el jos cuțitul și furculița toți cei de la masă trebuia să facă la fel. Sărmanul Enescu! Mînca și el cîte ceva doar cînd se dădeau crenvurști.

Din punct de vedere al atenției celor care administrează Casa, n-avem a ne plînge de nimic. Ți se oferă un audio ghid, dacă vrei poți cumpăra un suvenir (nu sunt însă de diversitatea pe care ai fi întîlnit-o dacă Muzeul ar fi fost în Occident) sau un pliant despre Muzeu. Din punct de vedere al stării muzeelor noastre la nivel național, nu putem să nu observăm că nici aici n-a pătruns multimedia (cine să dea bani pentru modernizarea necesară a tuturor muzeelor din România?), astfel încît vizita să fie interactivă, mai ales că e vorba de un muzician.

Mult mai gravă mi se pare lipsa de atenție din partea autorităților locale. Ca și cazul altor obiective din Sinaia, la Vila Luminiș ajungi doar întrebînd în drepta și-n stînga. Doar după ce ajungi în apropiere de Cumpătu te scoate din încurcătură un panou. Normal ar fi ca în Centru, prin dreptul Primăriei să fie plantat un panou uriaș cu principalele obiective turistice din Sinaia, și mai ales cu amănunte despre cum se poate ajunge. În oraș, nici un chioșc, nici un butic nu vinde suvenire legate de Vila Luminiș. Nu există un mijloc de transport în comun care să ajungă special la Vilă, nici măcar o dată pe zi. Despre drumul pînă la Vilă inutil să mai vorbim. E musai să-l străbați în plină zi, pentru că altfel la fiecare pas pustietatea te face să te întrebi dacă vei scăpa nejefuit sau neviolată. Cazul Vilei Luminiș de la Sinaia nu e singular în România postdecembristă.

Politicienii noștri înțeleg turismul după chipul și ase mănarea lor: Un turism dedicat exclusiv plăcerilor burții.