Pe vremea când făceam o emisiune la B1 tv cu Robert Turcescu, amândoi ajunsesem disperați de obiceiul politicienilor din studio de a o lua razna pe arătura demagogiei în loc să dea răspunsuri la întrebări concrete. Noi îl întrebam pe politician dacă afară plouă și el răspundea că Puterea duce țara de râpă, că democrația e în mare primejdie, că interesul național e pus la îndoială, dar mai ales că formațiunea din care făcea parte sau pe care o conducea, ajungînd la Putere, avea să rezolve toate problemele mari și mici ale țării.

Printre puținii politicieni care făceau excepție de la regula deraierii se numărau Traian Băsescu, Crin Antonescu, Elena Udrea, și chiar Victor Ponta. În rest, toți ceilalți politicieni băteau câmpii cu grație, încredințați de consilierii lor, de consultanții lor, că indiferent ce sunt întrebați, indiferent de ce se discută, ei trebuie să folosească prilejul apariției în direct pentru a promova programul partidului. La un moment dat, ne-am gândit chiar să instalăm pe masa din studio un clopoțel, pe care unul dintre noi să-l ia și să-l agite, în clipa în care politicianul invitat se abătea de la minima datorie de ființe umane de a nu face demagogie. Obiceiul acesta al cuvintelor mari, a căror folosire în împrejurări mărunte nu face altceva decât să le compromită, a reprezentat și reprezintă una din marile slăbiciuni ale politicii românești. Eram convins că e vorba de un nărav postdecembrist, ivit poate și din menținerea de după căderea comunismului a înclinației comuniste către transformarea fiecărui fapt al vieții, fie el mare sau mărunt, într-un prilej de propagandă și agitație în favoarea Partidului.

Recitind publicistica lui I.L. Caragiale, am descoperit însă că năravul e în politica românească de când lumea. Și cum de când lumea înseamnă la noi de la debutul României moderne, altfel spus de la epoca lui Carol I, Caragiale a fost primul jurnalist exasperat de demagogia cuvintelor mari în împrejurări mici.

Pe vremea lui Caragiale se bucura de un imens succes la mase politicianul Nicolae Fleva, azi totalmente necunoscut, intrat în uitare înainte de a muri, la 4 august 1920, la Jitani, lângă Râmnicu Sărat, acolo unde este mormântul fără ca nimeni să știe că în el a fost îngropat unul dintre cei mai populari politicieni ai epocii Carol I.

Născut în 1840, la Focşani, Nicolae Fleva obţine licenţa în Drept la Napoli. Întors în ţară se afirmă ca avocat în Procesul celor care făcuseră Republica de la Ploieşti. Ca apărător al acuzaţilor, Nicolae Fleva apare drept un liberal convins.

În ipostaza rămasă în memoria perioadei – cea de orator imbatabil în adunări publice şi, mai ales, de animator al mişcărilor de stradă – Nicolae Fleva debutează în alegerile din 25 aprilie – 2 mai 1875 de pe poziţiile Liberalilor care vor să răstoarne guvernul Conservator Lascăr Catargiu. Se remarcă nu numai prin discursul incendiar din sala Bassel, dar şi prin tulburările din ziua alegerilor.

Doi vestiţi ciomăgari ai guvernului sunt omorâţi în bătaie de mulţimea care ia cu asalt cârciuma în care petreceau.

Acuzat de a fi la originea tulburării, Nicolae Fleva e arestat.

Popularitatea sa atinge cote ameţitoare.

Din acest moment, Nicolae Fleva devine cel mai popular politician din istoria modernă a României, idol al Poporului, însuflețitor și conducător de mișcări de stradă pentru răsturnarea Guvernului. Trece pe rînd prin mai multe partide – Liberal, Conservator, Partidul Conservator Democrat, conduce ziare, ca de exemplu, Libertatea, ține în Piețe discursuri care electrizează demonstranții împotriva Guvernului, e o dată primar al Bucureștilor, de două ori ministru și de mai multe ori deputat, în 1912 și 1914, de București, ales ca independent.

Constantin Bacalbașa, care face în volumul Bucureștiul de altădată, un portret excepțional lui Nicolae Fleva, explică astfel succesul incredibil al acestui politician al Străzii:

„Fără prea multă cultură, fără idei hotărâte, fără putere de organizare, Fleva agita numai prin farmecul persoanei sale, prin căldura vervei, prin comunicarea acelui fluid neînţeles pe care-l inocula auditoriului. Avea volubilitate, îndrăzneala de a formula tot felul de afirmări, vorbea, fără preocupare de argumente şi logică, dar spunea mereu înainte fraze care nici măcar nu erau gramaticale. Însă cînd accentuau cu energie unele perioade care, mai la urmă, nu spuneau nimic, ropotele de aplauze şi aclamaţiuni izbucneau. Auzeai prin prejurul său:

- Degeaba, tot Fleva e ăl mai al dracului. Bine vorbeşte!

Cu acest prestigiu a dus masele de nas aproape o jumătate de veac.”

Cum de a reuşit să ducă masele de nas?

„Dacă Fleva, cu toate lipsurile sale culturale şi în ciuda unei convingeri ştiinţifice, a putut totuşi exercita o atît de mare înrîurire asupra maselor, este tocmai fiindcă era la nivelul lor. Cu o superioară cultură, ar fi fost neînţeles.”

Constantin Bacalbașa dă și câteva exemple de cațavencisme din discursurile lui Nicolae Fleva:

„De pe urma lui au rămas tot felul de fraze fără sens scăpate în focul improviza- ţiunii. Aşa la o întrunire publică a spus:

– Domnilor, eu mă aflu astăzi în mijlocul dumneavoastră aşa cum un călător rătăcit pe mare găseşte un adăpost numit oasis!

Altă dată:

– Acest guvern îl voi diseca cu scalpelul chimistului.

Sfătuit în partidul său ca să nu înceapă prea repede lupta de răsturnare a unui guvern a răspuns:

– D-voastră puteţi aştepta căci sunteţi tineri, eu nu mai pot aştepta. Dar tribunul avea şi spirit şi multă ironie fină.

Odată primeşte din partea liberalilor o propunere de împăcare. Delegaţia care-i aducea propunerea avea în cap pe un fruntaş al partidului care i-a spus.

– Iată, îţi aducem ramura de măslin.

– Da, văd ramura, dar măslinele le aţi oprit dumneavoastră.”

Demagogia de tip Nicolae Fleva este ironizată de Ion Luca Caragiale într-o tabletă din „Moftul român”, 5 aprilie 1893, sub titlul Un interviu. Sub pretextul unui interviu imaginar cu Nicolae Fleva, marele satiric își bate joc de deraierea de la subiect, de folosirea cuvintelor mari în împrejurări mici. Redau acest text, pentru că el e de o indubitabilă actualitate în materie de politrucism:

„Aflând prin d. C.C. Dobrescu că d. N. Fleva este bolnav în urma unui discurs de patru ceasuri, reporterul nostru şi-a tras repede ghetele ş-a dat fuga acasă la marele cetăţean.

Dăm aici interesantul interviu:

Reporterul „Moftul Român”: – Am aflat, domnule, şi ilustre cetăţene, că sunteţi bolnav, de ce suferiţi?

Marele cetăţean (cu amărăciune): De ce?... de sugrumarea libertăţilor publice înscrise în Constituţiune.

Reporterul (încurcat): Bine, dar vedeţi d-voastră aş vrea să aflu cauza bolii?

D. Fleva: N-o pricepi? Află, tânărule, că e Legea Jandarmeriei, acest groaznic jug pe grumajii poporului; mai este apoi Legea Clerului, această îngenunchere silită a preoţimii dinaintea pomenii ministeriale...

Reporterul: Dar, ilustre Cleone... pardon! cetăţene, voiam să ştiu dacă-mi daţi voie să vă rog să-mi spuneţi, cam în ce fel s-a declarat boala?... unde suferiţi?

D. Fleva: Vai? În Cameră s-a declarat... când s-a citit legea Maximului. Mă întrebi, unde suferă?... Mă doare la inimă, tinere, pentru sfâşiarea, zdrobirea...

Reporterul: Un cuvânt, ilustre cetăţene cam când poate spera poporul să vă vadă restabilit? – am vrea să avem onoarea a anunţa noi întâi această fericită ştire...

D. Fleva: Când mă voi însănătoşi?... Regele ştie...

Mă voi însănătoşi, tinere, când, sub loviturile cari le va da poporul suveran, care are toate drepturile, ceata asta de ciocoi, de tâlhari, de sugrumători reacţionari, care vor să dărâme libertăţile, care sunt singura garanţie, va cădea în prăpastia din care ar trebui ca niciodată, dacă poporul care...

Reporter (repede)... Salut, ilustre cetăţene!

D. Fleva: Curaj, tinere!”

Ce mai încolo și-ncoace:

Suntem blestemați ca popor să trăim ca-n Caragiale!