Pe măsură ce se apropie 14 octombrie, Iașii încep să freamăte. Să se pregătească pentru cei o sută de mii de pelerini, și mai bine, care vin în fiecare an să se închine la Cuvioasa Parascheva.

Freamătă și comentatorii tv, gata să înfiereze „pupătorii de moaște”, „primitivismul”, „lipsa de civilizație” etc. Alții, mimând toleranța față de credință, se vor întreba cu vicleană mirare: „De ce e nevoie de îmbulzeala asta, de ce se calcă în picioare, când moaștele sunt acolo tot anul?”. Le răspund: Când e ziua cuiva drag (mamă, frate, prieten) ei nu atunci merg în vizită, cu flori, cu cadouri? La fel și cu sfinții: îi venerăm în tot timpul anului, dar sărbătoarea lor este momentul cu încărcătură maximă; atunci ne simțim mai apropiați de ei, atunci rugăciunile sunt mai fierbinți, „legătura” cu ei mai directă. Trebuie să fi mers măcar o dată la Iași în timpul praznicului ca să înțelegi acel freamăt. Oamenii vorbesc despre Cuvioasa ca despre cineva drag și apropiat. Există o anume familiaritate: Parascheva nu e doar ocrotitoarea, rugătoarea, ci și prietena noastră. Pentru că își împarte cu dărnicie minunile tuturor care „apelează” la ea. S-au tipărit cărți întregi cu miracole majore (vieți salvate și vindecări de boli incurabile) sau minore (examene trecute sau angajări oportune). Tot nu ajung. Sunt pline site-urile de mărturisiri noi, uluitoare, povestite firesc. „Cuvioasa poate orice”. Drept pildă, iată ce povestește părintele Cleopa, care în 1951, era „de gardă” la raclă. La el au venit două bătrâne din Focșani care l-au rugat să le lase să treacă peste rând, că sunt bolnave și i-au adus Sfintei un cadou: era o pernă frumos și migălos brodată. Părintele le-a binecuvântat și atunci preoții și credincioșii au văzut minunea: Cuvioasa și-a ridicat singură capul, iar după ce femeile i-au așezat perna și s-au închinat, și-a lăsat capul înapoi pe pernă.