Printr-o sentință definitivă, recent, Înalta Curte de Casație și Justiție l-a achitat pe Dan Ruşanu în Dosarul Carpatica din 2014 pentru care fostul lider liberal a stat în arest preventiv 4 luni, în arest la domiciliu, 3 luni și sub control judiciar 11 luni. Ca și în cazul primei instanțe, achitarea a fost dată pe motiv că fapta nu există.

 O astfel de decizie spune limpede dă Dan Rușanu a fost victima unui abuz al DNA.

Dacă raportăm achitarea la cele 18 luni de lipsire de drepturi cetățenești a acuzatului înainte de judecarea Procesului, putem spune că prin asta România se înscrie în topul mondial al abuzurilor comise într-o țară cu pretenții de a avea stat de drept.

Doar în dictaturi se mai întîlnesc astfel de abuzuri. Cu singura deosebire că în dictaturi o astfel de achitare îl duce pe acuzat direct în fotoliul prezidențial, cetățenii văzînd în el un erou.

Dan Rușanu n-a ajuns în fotoliul prezidențial. A ajuns în schimb să scrie și să publice o carte de succes: „Mai sunt judecători la Berlin”, editura Rao, 2017. Chiar din primele pagini, cartea se dovedește o mărturie teribilă a ceea ce am putea numi, fără a exagera, atmosfera tipică terorii neostaliniste instalate în România sub pretextul luptei împotriva corupției. Una dintre caracteristicile terorii din toate timpurile constă în scepticismul apărătorilor că acuzatul, deși nevinovat, ar putea beneficia de o achitare. Cum să te achite un judecător după ce te-a trimis în judecată Noua Securitate?

Autorul istoriseşte astfel cum îi spunea lui avocatul și publicistul Marian Nazat că, da, dosarul e subţire, poate fi achitat şi de un student în anul întîi la Drept, dar că în România de azi dosarul e ultimul lucru care contează într-un proces instrumentat de DNA. Descurajat de pesimismul lui Marian Nazat, Dan Ruşanu s-a adresat unui profesor universitar. După studierea dosarului, acesta i-a zis că da, are dreptate, nu există nici o probă împotriva lui, fapta n-a existat (era acuzat de infracţiuni comise în ţară în timp ce el se afla peste hotare), dar asta nu înseamnă că va fi achitat. Făcuse patru luni de arest preventiv, trei luni de arest la domiciliu, 11 luni de control judiciar. O achitare în astfel de condiții ar fi fost echivalentul unei minuni în genul scăpării cu viață din prăbușirea unui avion în creierii munților. Ce judecător ar avea curaj să-l achite în aceste condiţii? Pînă la urmă s-a găsit unul. Titlul cărţii trimite la o istorie din Istorie. Regele Frederic al II-lea al Prusiei voia să extindă parcul castelului Sanssouci în detrimentul unei mori. Morarul nu voia să i-o vîndă. Regele l-a ameninţat că i-o va lua cu forţa. Morarul a răspuns „Mai sînt judecători la Berlin”, ceea ce însemna încrederea în Justiţia care trebuia să-i dea dreptate în conflictul cu un abuziv.

Pînă la ivirea judecătorului de la Bucureşti, Dan Ruşanu s-a speriat că va fi condamnat. A purces la nişte calcule, din care rezulta că ar putea scăpa în 8 luni dacă scrie o carte în închisoare. Primele pagini descriu cu umor negru cum s-a gîndit Dan Ruşanu la o carte despre Elaborarea Bugetului de stat, destul de uşor de scris, el fiind de profesie finanţist. Rezultatul?

„După două săptămîni de muncă, am realizat că oricînd aş putea fi acuzat de plagiat, tema mea fiind abordată, din diferite unghiuri, de analişti economici şi chiar de politicieni în intervenţiile lor televizate.”

A renunţat la cartea cu acest subiect. Urmarea ţine de Gogol venit în România să scrie în locul lui Caragiale: „Şi totuşi frica de puşcărie, mai ales cînd te ştii nevinovat, îţi dă idei şi-ţi ascute mintea. Şi atunci mi-am zis: Dacă scriu despre toate întîmplările trăite şi cu care m-am confruntat în 20 de ani de politică, în general, şi în PNL, în special, chiar că nimeni nu mă poate acuza de plagiat. Pe de altă parte e riscant să scrii despre toate astea, pe care le ştii sau le-ai trăit în politică, pentru că DNA se poate autosesiza cînd vrea şi pentru fapte petrecute cu 10 ani în urmă; şi totuşi, scriind măcar despre o parte dintre ele, devoalînd faţa nevăzută a unor adevăruri atît de evidente, în mass-media, aş putea publica o carte care miar aduce reducerea de 30 de zile de închisoare. «Doamne-ajută!», am conchis. Şi aşa, deşi la ultimul termen – spre cinstea judecătorului! – am fost achitat, mi-am continuat gîndul de a scrie această carte (...).” Să recapitulăm.

Dan Ruşanu e de toate: abil om politic, excelent finanţist, solid om de afaceri.

Nu însă și condeier.

Greu de presupus că în condiţii normale s-ar fi apucat să scrie, mai ales o carte de memorii. Şi totuşi, el nu numai că s-a apucat, dar mai mult, a şi scris-o.

De ce?

Ca să-i fie redusă închisoarea cu 30 de zile!

Ştiu numeroase motive care i-au îmboldit pe unii să scrie cărţi. De regulă, aceste motive se găsesc în prefeţe, în primele pagini sau în interviurile autorului despre producţia sa.

Se poate scrie chiar un studiu despre motivele care au stat la temelia unor cariere scriitoriceşti sau a unor cărţi strălucite:

De la nevoia de parale până la gîndul morţii. N-am întîlnit însă un motiv precum cel invocat de Dan Ruşanu: De a-i fi redusă închisoarea cu 30 de zile prin scrierea unei cărţi.

Decizie luată – atenţie! – nu în închisoare, cum te-ai fi aşteptat, cînd cauţi disperat un mijloc de a scăpa, ci înainte de proces, convins că, deşi e nevinovat, tot va face puşcărie. Dincolo de originalitatea motivului pentru care a fost scrisă o carte, rămîne, fapt tulburător, atmosfera de neîncredere în Justiţie.

Deşi avînd drept autor un finanţist, cartea lui Dan Ruşanu te seduce. Camil Petrescu paria pe producţiile neprofesioniştilor în ale scrisului, sub semnul credinţei sale în forţa autenticităţii. Un amator poate impresiona prin senzaţia de sinceritate, transmisă şi prin absenţa trucurilor scriitoriceşti. Dan Ruşanu nu înfloreşte, nu se preocupă să scrie frumos, nu ţine să ne seducă. El se mulţumeşte să relateze la rece, în stil de proces verbal. Calitatea cărţii tocmai în asta constă: în contradicţia dintre răceala de proces verbal – idealul lui Stendhal era stilul Codului Penal! – şi minunăţiile istorisite.

Un exemplu e mai mult decît convingător.

M-a impresionat în Primul cerc al lui Soljeniţîn momentul în care eroul, pînă mai ieri, om respectabil, bucurîndu- se de respect, fie şi din politeţe, beneficiind de o viaţă comodă, nimereşte în Marele mecanism. E momentul de răsucire de destin cînd Omul e coborît de cei din jur la nivel de subom. NKVD-iştii, miliţienii, gardienii îl umilesc pe eroul nostru. De la stimate tovarăşe, eroul ajunge la Mişcă-te boule!

Asta se întîmpla însă în Stalinismul Terorii feroce.

Dan Ruşanu traversează aceeaşi îmbrîncire din condiţia de om în condiţia de subom într-o ţară care se fuduleşte, prin ştabii ei, cu condiţia de ţară democratică, europeană. Procurorul DNA, poliţiştii, gardienii sînt cu Dan Ruşanu nişte brute rînjinde, amintind de sălbăticia kalmucă a NKVSD-iştilor din Marea Teroare. Un om arestat, chiar şi pentru mitralierea unei mulţimi, e om pînă la capăt şi trebuie tratat ca atare. Cu o politeţe rece, dar cu politeţe. Nu e cazul la noi. Odată intrat pe mîna rînjindilor, cum s-a petrecut cu Dan Ruşanu, te trezeşti supus unui tratament sălbatic, semn al credinţei celor din instituţiile de forţă că bulanul le dă dreptul să fie zbiri.

E doar unul dintre aspectele care fac din cartea lui Dan Rușanu un moment editorial deosebit.

Mai sunt și altele, ținînd de memoria unui lider politic implicat în multe evenimente din post decembrism. Accentul pus de presă pe ipostaza de victimă a unui abuz la DNA a făcut să treacă în plan secund dezvăluirile senzaționale ale lui Dan Rușanu despre momente majore din politica de după 1990, de la rolul lui Dinu Patriciu în ivirea și afirmarea Dreptei autentice pînă la căderea Guvernului MRU.

Nu mai încape nici o îndoială. Dacă Dan Rușanu nu era victima unor incredibile abuzuri din partea DNA, cartea „Mai sunt judecători la Berlin” n-ar fi existat.

Să credem de aici că DNA poate continua să folosească lupta împotriva corupției pentru reglări de conturi politico- mafiote?