Trei ani… Atât au trecut de când am suntem mai săraci cu un OM, cu un ARTIST, un SPIRIT extraordinar, Emil Hossu.

Pentru a putea scrie despre teatru, despre film, despre pictură sau muzică este necesar să intri până la gât în zăpada cunoaşterii şi nu să ai doar o brumă de cultură. Să înveţi în fiecare zi şi să nu treci ca gâsca prin apă. Dar mai ales trebuie să ai respect faţă de cei care îţi acordă încrederea lor şi răspund întrebărilor tale. Ca să poţi oferi interviuri cititorilor despre cei care au făcut din artă o profesie de credinţă este important că aceştia să ştie că-şi pot deschide sufletul în faţa ta. Asta înseamnă, din punctul meu de vedere deontologie profesională, fără de care nu se poate face aceasta frumoasă meserie de jurnalist. Eu, cel puţin aşa o înţeleg. Şi viaţa mi-a dat dreptate. Cât timp dăruieşti, ţi se dăruieşte. Doar astfel rămânem oameni.

Am avut marea şansă ca iubirea pe care o port în sufletul meu pentru actori să fie răsplătită cu aceeaşi măsură. Milu Hossu este încă pentru mine una dintre bucuriile uriaşe ale vieţii. Ne-am cunoscut în urmă cu multă vreme, am stat de vorbă de nenumărate ori, am dezbătut pe malul mării, la Năvodari, unde mergea cu sufletul lui pereche, Catrinel Dumitrescu, şi cu Alun, câinele lor, subiecte precum măreţia culturii, harul artiştilor români şi nu numai, frumuseţea pământului românesc şi decăderea presei. L-am aplaudat la atâtea şi atâtea premiere ştiind că actoria a fost mănuşa ce i s-a potrivit perfect. Nu ştiu dacă Milu şi-a dorit să plece repede, nu ştiu nici dacă a visat ca momentul acela să vină când era pe scenă, ştiu doar că într-o seară de 25 ianuarie, acum trei ani, pe un ger crunt, inima lui s-a oprit pe pământ ca să poată să bată în Cer.

Emil Hossu s-a născut la 24 noiembrie 1941, la Ocna Sibiului, era Săgetător. De câte ori îl sunam ca să facem împreună materialul de ziua lui râdeam „ca-ntre Săgetători”, pentru că ziua mea era cu o zi înaintea de a lui. Pentru Emil Hossu, teatrul, disciplina, munca neobosită reprezentau un mod de viaţă. Nu s-ar fi dat niciodată înapoi atunci când simţea că părerea lui este importantă, mai ales când cuvintele se cereau rostite. A făcut acest lucru chiar înainte să plece, într-un 24 ianuarie, când românii îşi aduceau aminte de Unirea Principatelor Române de la 1859. Un monument de verticalitate, un exemplu de român adevărat, un om în sensul cel mai frumos al cuvântului.

De la Emil Hossu am învăţat că atunci când îţi dai cuvântul e datorie sfântă. Că dragostea e lucrul cel mai important pe care trebuie să-l ştie un om; să dai oamenilor ce vrei tu să primeşti de la ei, să ai încredere, să nu te prefaci că ai mai mult de oferit decât ai de fapt, să faci ceva nu să fi cineva, să nu răneşti.  

Iar de la Catrinel Dumitrescu mi-am luat cea mai importantă lecţie: să uit că lumea în care trăim nu e a noastră, să uit că sufăr de un grav idealism desuet, că păstrez aceeaşi păcătoasă psihologie de elevă timidă şi veşnic în defensivă, căreia îi este jenă să-şi ocupe locul într-o lume în care azi confortul e făcut din compromisuri, într-o lume în care valuri de urâţenie vin din lumea banului, stăpânul tuturor, o lume în care nu mai contează ce contează pentru un actor sau pentru un scriitor, în care constaţi amar că dacă ai «o inimă ce nu vrea să răsune la ciocănit ca polobocul gol» e o mare infirmitate şi un adăpost şubred. Cuvintele ei mi-au izbit sufletul de pereţii acestei lumi şi m-au făcut să plâng. Şi apoi… m-au făcut să mă ridic. Pentru că merită fiecare lacrimă, merită fiecare cuvânt, merită fiecare vorbă bună dăruită celui care are nevoie şi oricât ar părea de ciudat INIMA mea bate încă aici pe pământ. Şi merită.

Emil Hossu îmi povestea despre viaţa lui de fiecare dată când aveam răgaz. Despre colegii lui, pentru care avea un imens respect, ar fi vorbit ore întregi. Despre pământul din care s-a născut nu se putea opri din povestit. După Dictatul de la Viena, Transilvania de Nord a fost cedată Ungariei, iar familia lui s-a mutat de la Cluj. Tatăl său era diplomat, iar la 23 august 1945 toată familia a fost deportată într-un lagăr în Germania, unde a rămas timp de un an şi trei luni. După ce au scăpat din lagăr, părinţii s-au întors, dar casa, o fabrică de aţă şi maşina le-au fost confiscate. Diplomatul a fost apoi trimis de regimul comunist la Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde a murit când Emil Hossu avea 17 ani.

„Cred că sunt cel mai tânăr deţinut politic, aveam 4 ani. Am stat un an şi trei luni în Germania, în lagărul diplomaţilor, cu sârmă ghimpată, cu santinelă, domiciliu forţat şi am trecut prin momente grele, ca traversarea unor gări în vagoane cu care, de obicei, se transportau animalele chiar cu puţin timp înainte de bombardamentul de la Dresda”, îmi spunea Milu într-un interviu. A vrut să facă teatru şi a dat de trei ori la Institut până când i-a surâs norocul, iar faptul că nu avea origini sănătoase cântărea destul de greu. Unul dintre rolurile care l-au lansat a fost Octav, din „Ciuta”, în regia lui Geo Saizescu, cu Mariana Mihuţ parteneră directă, cu Ştefan Mihăilescu Brăila şi Ion Besoiu.

Nu suporta falsitatea şi minciuna, pe care, din păcate, le întâlnea tot mai des, dar ca orice Săgetător, nu agrea nedreptatea şi îngrădirea libertăţii, de orice natură ar fi fost ea. A avut şansa să joace rolul jurnalistului Mirea din „Secretul lui Bachus”, care i-a adus un succes incredibil la public, dar şi altele precum cele din „Cel mai iubit dintre pământeni”, „Noi, cei din linia întâi”, „Secretul lui Nemesis”, „Sosesc păsările călătoare”, „Iarna bobocilor” sau „Toamna bobocilor”. Emil Hossu ştia că preţul succesului era munca serioasă.

În ultimii ani s-a considerat un răsfăţat din punct de vedere profesional. Aproape în fiecare piesă a jucat alături de soţia sa, ceea ce-l făcea fericit. Căldură lui sufletească se dubla în prezenţa ei. Se completau reciproc aşa cum numai Dumnezeu le rânduieşte celor pe care îi iubeşte. Ea i-a spus că este ghinionistă, iar el că împreună vor fi mult mai norocoşi. Şi aşa au fost, pentru că se iubeau necondiţionat. Ea Balanţă, el Săgetător. De aceea nu au fost niciodată pe prima pagină a ziarelor. Aveau în comun relaţiile sociale, profesia, aceleaşi lucruri care le plăceau, unul dintre acestea fiind marea. După 1990, el şi Catrinel au avut patru generaţii de studenţi. Deloc puţin. Împreună erau mai puternici, împreună erau unul.

Merg des să-l întreb ce face, locuiesc aproape de Bellu şi îmi este uşor să mă opresc o clipă. La lumina pe care o aprind  de drag îi mărturisesc ce dor mi-e de el şi-i spun că ultima dată când am vorbit cu Catrinel era bine. E o minciună, pentru că, fără el, ei nu-i este deloc bine, dar mă încrâncenez să sper…

Mi-e dor de Emil Hossu! Mi-e dor să-l văd pe plaja de la Năvodari alergând spre valuri alături de Alun, să stăm de vorbă despre Oameni şi oameni, să ne împărtăşim din experienţe şi să-i spun că presa nu mai e ce a fost...

Mi-e dor Emil Hossu! Atât…