Despre imaginea publică a SRI de altfel de Serviciu secret decît Securitatea sub aspectele acesteia de Poliție politică am scris mult în ultimul timp. N-am făcut-o întîmplător.

După un număr de ani în care și-a desfășurat activitatea într-o discreție exemplară și mai ales necesară (un Serviciu secret nu e un cocoș care-și cucurigește performanțele!), SRI s-a propulsat în prim planul scandalurilor politice prin imaginea sa de Poliție politică în cadrul  Binomului  SRI- DNA.  

Noul director, Eduard Hellvig, a încercat să scoată SRI de sub această zodie nefastă prin gesturi menite a  proiecta o imagine de instituție friendly, în slujba României,  în locul celei  de instituție sinistră, în slujba președintelui. După opinia mea mare lucru nu i-a ieșit și nici nu-i va ieși.

Nici o instituție de forță nu va renunța de bunăvoie la imaginea de Jupîn al României, de instituție care dictează în viața social-politică a unei țări.

A prinde spioni, teroriști e o activitate  mult mai grea și mai periculoasă decît a-i scoate din joc pe cei care nu-i țin paltonul lui Klaus Iohannis. 

Înaintea lui Edurd Hellvig, un alt director al SRI, Virgil Măgureanu, s-a zbătut la un moment dat să scoată SRI de sub imaginea de noua Securitate.

Nici lui nu i-a ieșit mare lucru pînă la urmă. 

Despre acest efort am  scris în numărul din 13 septembrie 1995 al Evenimentului zilei un editorial   de aprecieri deși la vremea respectivă nu mă număram printre admiratorii lui Virgil Măgureanu. 

Scriind, într-unul din numerele anterioare, despre jurnalul lui Eugen Cristescu, fostul șef al SRI din perioada Antonescu, arătam că, pentru interesele naționale ale României, una dintre cele mai grave lovituri a reprezentant-o haosul produs în serviciile secrete românești imediat după decembrie 1989. Desigur, Securitatea a fost, înainte de toate, o poliție politică. Așa cum se vede și din acest volum V al Cărții albe a Securității, volum înscris într-o serie mai largă de către Serviciul Român de Informații, o uriașă mașinărie materială și umană funcționa cu motoarele duduind din plin, în anii Ceaușescu, pentru a-i spiona pe scriitorii români. Ceea ce se întîmpla cu literații se petrecea, desigur, cu toți cetățenii țării. Ca poliție politică, Securitatea încălca grav libertățile individuale, își vîra nasul în intimitatea vieții fiecărui cetățean, îl urmărea pînă în cele mai mici amănunte ale personalității. 

Pentru aceasta, compania împotriva Securității, campanie dusă după decembrie 1989, a fost perfect justificată. A existat însă o parte a activității depuse de această instituție care s-a înscris în hotarele necesare activității informative și contrainformative de care trebuie să beneficieze pentru a putea rămîne pe hartă orice țară din lume. Din nefericire, după decembrie 1989, a fost pusă la îndoială și această parte care nu aparținea odioaselor practici de poliție politică. 

N-a fost – cum am mai scris – întîia oară în istoria României cînd trecerea de la un regim la altul a însemnat spulberarea, o dată cu sechelele activității anterioare, și a nucleului de interes național al serviciului secret care a funcționat în sistemul politic precedent. După decembrie 1989, în materie de servicii secrete românești, s-a petrecut dezastrul asemănător celui întîmplat după căderea lui Carol al II-lea și după prăbușirea regimului antonescian. S-au dat la iveală secrete care trebuiau păstrate, deoarece ele țineau nu de regimul Ceaușescu, ci de interesele naționale ale României, au fost deconspirați agenți de-ai noștri care avuseseră nevoie de ani întregi pentru a se infiltra în străinătate, au fost livrați serviciilor secrete adversare pioni de bază, au fost lăsate serviciile secrete străine să-și implanteze și mai temeinic rețelele pe teritoriul românesc. Mai grav decît toate, s-a acreditat ideea că noua Românie n-are nevoie de un serviciu secret de informații. Că orice tentativă de a crea și consolida unul nu este altceva decît un viclean efort de a reface, în cadrul democratic, poliția politică secretă de pe vremea lui Ceaușescu. Acest lucru e unul dintre cele mai grave care se puteau întîmpla țării, deoarece orice serviciu secret din lume are nevoie, pentru a fi eficient în apărarea siguranței naționale, de convingerea opiniei publice de bunele sale intenții. Orice bănuială că un serviciu secret ar fi o poliție politică pusă în slujba puterii vremelnice, orice suspiciune că el nu respectă echidistanța politică, orice impresie că, în activitatea sa, el încalcă libertățile democratice, îi sînt catastrofale nu numai prin riscul de a fi hărțuit de presă, de parlament, de opinia publică, dar și prin imposibilitatea de a desfășura o activitate normală, cerută de protejarea intereselor naționale.

Se înțelege, în aceste condiții, că principala problemă cu care s-a confruntat, chiar de la crearea sa acum cîțiva ani, Serviciul Român de Informații n-a fost nici dezvăluirea unor date care trebuiau ținute mai departe în secret, pentru că vizau nu trecătorul regim Ceaușescu, ci siguranța națională, nu deconspirarea lucrătorilor din străinătate, nu temeinicia cu care și-au instalat rețelele, pe teritoriul românesc, serviciile secrete străine, ci imaginea în ochii opiniei publice. Grava moștenire lăsată în conștiința românilor de activitatea de poliție politică a Securității a făcut ca, din start, Serviciul Român de Informații să fie bănuit ca o reeditare, în context democratic, a urîtei instituții de pe vremea lui Ceaușescu. În formarea și adîncirea acestei imagini publice și-au spus cuvîntul și alte elemente. Unele ținînd de bîlbîielile inerente începutului, altele, de interesul unor forțe externe pentru ca România să nu-și poată crea un serviciu secret puternic, în stare să-și dovedească eficiența în apărarea siguranței naționale. N-am date privind activitatea depusă de SRI de la înființare și pînă acum, în ceea ce privește depistarea agenților străini, distrugerea rețelelor adverse, contracararea unor acțiuni primejdioase pentru interesele noastre naționale. Toate acestea țin de bucătăria internă a Serviciului Român de Informații și instituția nu și-ar merita numele de serviciu secret dacă ar fi cunoscute fie și de un jurnalist ca autorul acestor rînduri. Am însă date suficiente – pentru că e vorba de o activitate la vedere, desfășurată în plină lumină a opiniei publice – pentru a mă pronunța asupra extraordinarei bătălii duse de Virgil Măgureanu de a crea o imagine a SRI de instituție echidistantă politic, pusă exclusiv în slujba intereselor naționale, de instituție care nu numai că n-are nici o legătură cu partea de poliție politică a fostei Securități, dar, mai mult, polemizează permanent cu abuzurile din perioada anterioară. 

Sub acest semn se înscrie inițiativa de a aduna, sub titlul „Cartea albă a Securității”, documentele din perioada anterioară referitoare la abuzurile și crimele comise de fosta Securitate. Pot fi aduse numeroase argumente în sprijinul tezei că această uriașă activitate în care s-a angajat SRI stă sub semnul efortului de a-și făuri o imagine favorabilă în ochii opiniei publice. Unul dintre ele mi se pare mai mult decît semnificativ. Multe dintre documentele luate din arhivele  fostei Securități și aduse în paginile celor cinci volume publicate pînă acum în seria „Cartea albă a Securității” sînt favorabile adversarilor politici ai puterii de azi. E limpede că, dispunînd de arhivele fostei Securități, Virgil Măgureanu putea să le lase deoparte. Așa cum se vede și din acest volum V., dedicat raporturilor dintre Securitate și scriitorii români, volum de dezvăluiri senzaționale, din care Evenimentul zilei publică în acest număr numeroase pagini, Virgil Măgureanu a ținut cu încăpățînare să respecte adevărul istoric. Drept urmare, deși, cu mici excepții, toți adversarii lui Ion Iliescu din spațiul literar-artistic actual apar într-o lumină favorabilă, în timp ce unii amici ai președintelui (Corneliu Vadim Tudor, Adrian Păunescu) sînt înfățișați într-o lumină compromițătoare, directorul SRI n-a ezitat o clipă să dea foc verde aducerii acestui volum la cunoștința opiniei publice.

 S-ar putea ca această îndîrjire de a respecta cu orice preț adevărul istoric, de a fi obiectiv în redarea trecutului, să-l coste pe Virgil Măgureanu. Dacă acest cost va fi plecarea din fruntea SRI, domnia sa poate avea totuși satisfacția, uriașa satisfacție, de a-și vedea îndeplinită una din ambițiile sale fundamentale: aceea de a risipi orice suspiciune că SRI e o poliție politică pusă în slujba puterii.